Septembrie luni, Octombrie marti

Am trait ziua de azi cu sentimentul clar ca gata, s-a dus caldura si vine iarna. Am intrat serios in ploaie, frig si toamna care de maine incepe si mai si. La sfarsitul saptamanii trecute am calatorit putin, pana in Vrancea, la casa bunicilor mei materni, unde am prins vara din urma pentru cateva ore. Am stat la masa in curte, printre rudele venite din toate directiile special pentru asta dar si oameni din sat, intr-o adunare simpla de pomenire a familiei. M-am aflat din nou intre lucrurile simple ale vietii, seninul cerului, formele norilor de zahar, ademenirea merelor inca atarnate de crengi, auriul gutuilor, mirosul tufelor de trandafiri din curte, inalte cat un stat de om, pufusenia pisicii care stie sa deschida frigiderul… Dincolo de toate m-a impresionat bunatatea bucatelor si gestul profund de a le oferi in amintirea celor dusi. Implinirea celor care s-au ostenit sa le faca pe toate. Smerenia celor care au primit cu normalitate gestul de aducere aminte. Credinta bunicilor si a parintilor, asa cum am invatat-o, asa cum o traim si asa cum o lasam copiilor nostri. Valori-comori de suflet.

Nevoia de a contribui si nu numai…

sigla-RT.pngNevoia de a apartine si de a contribui sunt doua dintre valorile esentiale, credintele interioare sau principiile de viata ale oamenilor. Manifestarea lor in viata de zi cu zi se face cu dragoste de semeni, daruire de sine, respect, spirit de echipa, efort, rabdare, creativitate, disciplina, altruism, empatie,etc. In acelasi timp avem nevoie ca de aer de a fi noi insine, originali, unici, liberi si de a primi din partea celorlalti recunoasterea individualitatii noastre. Avem nevoie de toate acestea ca sa evoluam. Avem nevoie unii de altii pentru a invata, a realiza si a ne bucura ca apartinem unei comunitati ( familie, grup ) la ale carei reusite am contribuit.

Am sa va caut pe blogurile voastre!

Sambata seara a avut loc la Yoobi o intalnire a blogerilor din Galati – BGG3. Am aflat despre acest eveniment de pe facebook, m-am inscris si ce sa vezi, m-am si dus. Mi-a trebuit curaj sa fac asta pentru ca stiam din start ca acolo vor veni foarte multi tineri, pe care prezenta mea de „mamaie blogherita” era posibil sa ii nedumereasca. Ori au fost ei extrem de politicosi, ori nu m-am prins eu, cert e ca nu am vazut pe nimeni sa para surprins neplacut de aparitia mea. La urma urmei nu s-a spus nicaieri ca ar fi vreo limita de varsta pentru participare! Si uite asa m-am trezit in elementul meu discutand cu colegii blogeri. Daca ma intreba cineva ce inseamna sa fii blogher nu cred ca as fi avut un raspuns coerent. Asta pentru ca si eu m-am apucat de acest gen de activitate de foarte putina vreme si abia invat. Insa constat ca imi place din ce in ce mai mult sa imi pun ideile si gandurile in pagina si doresc cel mai mult sa dau acestui demers o anume utilitate pentru ceilalti. Aseara am inteles inca o data ca vreau sa lucrez cu tinerii si ca imi face tare bine sa fiu printre ei. Ma molipsesc de energia si entuziasmul lor si ma inspira pentru ceea ce doresc sa realizez in viitor. Coaching si comunicare pentru tineri, aplicate pe problematica lor specifica de viata, in etapa de dezvoltare in care se afla si pentru aceea in care doresc sa ajunga. Concret va spun pe rand in fiecare articol cate putin. Cam asta e si ideea blogului meu. Vreau sa fac cunoscute importanta si beneficiile pe care le aduce coachingul si comunicarea, tuturor celor care vor sa faca o schimbare in viata lor. In paralel cu scrisul pe blog am initiat si un atelier periodic intitulat Portia de Coaching. Pana acum am avut doar doua – primul despre Cum sa depasim blocajele de tip autosabotare si al doilea despre Cum ascultam intr-o conversatie. Il pregatesc pe cel de-al treilea despre Ce spunem prin limbajul trupului? Ceea ce realizez la atelier reprezinta discutarea si exersarea teoriei schitate pe blog. Asta va ofera posibilitatea de vedea si testa direct cum functioneaza pentru voi coachingul si comunicarea. Pana una alta, ma bucur tare mult ca v-am intalnit aseara dragi colegi galateni si braileni si imi exprim respectul si consideratia pentru voi. Am sa va caut pe blogurile voastre. Apropo e pe undeva o lista?!

Mai avem nevoie de comunicare ?!

sigla-RT.pngAm intalnit persoane care isi adreseaza la modul concret acesta intrebare. Evident se raporteaza la experiente din viata lor in care au constatat la un moment dat ca fie nu prea exista comunicare cu cei dragi, lucru care pe undeva ii nemultumeste, fie isi dau seama ca asa a fost mereu, a devenit o obisnuita. Ce e de facut? Sa incerce ei mai intai, sa astepte sa vina din partea celorlati?! De ce ar face-o?! Raspunsurile la aceste intrebari se afla doar in interiorul lor, doar ei stiu ce pot si ce vor sa faca, pentru cine, cand, etc. Motanul meu vargat inca nu vorbeste desi fac training zilnic cu el (il boscorodesc) dar comunica foarte clar ce vrea de la noi. Transmite atasamentul pe care il are, atunci cand isi lasa capul pe umar si toarce fericit. Cred ca obisnuinta de a comunica putin sau deloc, a ajuns sa distanteze oamenii in interiorul famiilor si in comunitate. In plus ne-am facut asa un stil rece, sec, fara emotii (profi) de a transmite vorbe. Cred ca e o obisnuinta distructiva si dincolo de toate, ramane de analizat daca avem si cum anume avem nevoie de comunicare. Sunt curioasa sa aflu ce inseamna comunicarea pentru voi. Daca doriti sa faceti acest exercitiu cu voi insiva, va propun cateva intrebari ajutatoare, fara a avea pretentia ca le-am ales pe cele mai inspirate: Cum comunici cu persoanele dragi? Dar cu cei din afara familiei? Cum afecteaza modul tau de comunicare relatia in care te afli? Ce fel te face acest lucru sa te simti? Cum ar arata situatia ideala pentru tine? Ce poti (esti dispus) sa faci pentru a fi in situatia ideala descrisa anterior? lasati-mi si mie un comentariu ca sa stiu ce parere aveti. Mai avem nevoie de comunicare?!

Cum daţi glas gândurilor?

sigla-RT.pngŞtiu că o păţiti şi voi pentru că mi se întâmplă destul de des şi mie. Mă refer la vacarmul de gânduri care îmi invadează mintea când mi-e lumea mai dragă. Domnul Milion în cartea sa „Cum sa te îmbogăţeşti în timp ce dormi” vorbeşte printre altele despre un procedeu de stapânire a gândurilor, a vorbăriei minţii sau a dialogului interior. Şi dezvoltă frumos ideea de potolire a dezordinii şi instaurare a disciplinei, alias concentrarea, puterea de a rămâne pe un anumit gând pentru un timp îndelungat. Mi-a plăcut explicaţia autorului pentru necesitatea de a face ordine în minte, pentru a permite gândurilor constructive să ne populeze, să ne inspire, să ne motiveze. Dar cum să faci asta dacă locul e ocupat de gânduri bulucite la întâmplare din toate direcţiile ( adică în legătură cu grijile noastre), cele negative, distructive, de autosabotare de genul ce-o să zică cutare, ce-o să creadă cutărescu…Statisticile citate de domnul Milion spun că la majoritatea oamenilor (95%) gândurile dezordonate şi neconstructive ocupă cea mai mare parte din mintea lor. În timp ce la restul de populaţie (5%) gândirea ordonată, dirijată către un scop precis ocupă cel mai mult spaţiu. Aceştia din urmă reuşesc să realizeze tot ce îşi propun în viaţă, pentru că îşi programează acest lucru în mod conştient, gândesc în acest sens permanent. Şi dau glas gândurilor pe care le au, exprimându-se în dialogul interior ( eu pot…, eu vreau…) şi asumându-şi responsabilitatea faţă de ei înşisi. Altfel spus îşi asumă ceea ce îşi doresc de la viaţă, şi muncesc pentru îndeplinirea gândurilor lor. Majoritatea de 95% dintre oameni, îşi lasă mintea să îi controleze, doar de puţine ori se impun şi oricum pentru foarte scurt timp. Ideal ar fi să treacă dincolo, în categoria de învingători cât mai mulţi! Un prim pas ar putea fi analizarea şi exprimarea gândurilor care vă frământă. Dacă ar fi să ataşaţi o voce gândurilor voastre, ce v-ar spune vocea?

Ce v-ar face sa aveti incredere intr-o persoana?

De cate ori fac conversatie cu cineva sunt anumite elemente din discutie si din comportamentul celuilalt care ma fac sa am sau nu incredere in acea persoana. Daca este vorba de un cunoscut e mai simplu pentru ca mai am si alte aspecte pe baza carora pot sa evaluez situatia. L-am intalnit si alta data, l-am mai vazut cum se comporta, l-am mai auzit vorbind, etc. Dar sunt de multe ori in postura de a purta o discutie la prima vedere cu oameni complet necunoscuti, fie la telefon fie in mod direct. De cele mai multe ori imi atrage atentia strangerea de mana, felul in care priveste si felul in care poarta conversatia. Sunt atenta si la postura corpului, la atitudine, la tonul vocii sale. Ma uit la cat de autentic este omul in actiunea pe care o face sau daca joaca un personaj. In final sau global as spune ca ma intereseaza starea pe care mi-o transmite persona cu care vorbesc. Cel mai usor de analizat aceste aspecte este atunci cand nu faci parte directa din discutie, si ai in acest fel detasarea pe care ti-o da lipsa emotiilor care se nasc intr-o convorbire directa. Cred ca si voi va confruntati cu aceasta chestiune la serviciu dar si in viata sociala. Sunt curioasa pe voi ce va face sa aveti incredere intr-o persoana?

Tu cum accepti că lucrurile se termină?

M-am întâlnit de câteva ori până acum cu situaţii în care anumite lucruri sau relaţii s-au terminat brusc. Aşa am simţit eu la acel moment, că a avut loc o ruptură, o situaţie neprevăzută, ceva care a adus lucrurile la un şfârşit, mai repede decât era cazul. Asta mi-a adus multă suferinţă şi mi-a luat timp pentru vindecare. Pentru cine se punea problema în acest fel? Pentru cine era prea devreme? Doar pentru mine, evident. Viaţa a curs oricum firesc mai departe indiferent de felul în care mă simţeam eu pe dinăuntru. Dunărea a continuat să curgă la vale, serile au urmat dimineţilor, anotimpurile şi-au urmat succesiunea. În teorie se spune că ceea ce credem sau vedem despre lumea înconjurătoare, sunt doar percepţii ale realităţii obiective, care diferă de aceasta. E normal să fie aşa, pentru că suntem entităţi umane diferite, avem copilării diferite, educaţii si experienţe de viaţă diverse.Toate aceste „întâmplări” de viaţă ne modelează sistemul de referinţă, ni-l diversifică. Înţelegând eu asta la un moment dat, că viaţa e una, mereu aceeaşi şi doar eu/noi ne raportăm diferit la ea, pentru că o percepem diferit, am înţeles şi faptul că toate începuturile au un sfârşit. E normal să fie aşa. Şi atunci la ce serveşte suferinţa? Asta e, unele situaţii de viaţă se termină, unele relaţii se încheie, cu unii oameni nu ne vom mai vedea poate niciodată. De ce? Oare pentru că ne pedepseşte cineva? Sau pur şi simplu pentru că s-a terminat o etapă de viaţă şi se face loc pentru o alta?! Tu ce fel percepi şi mai ales cum accepţi că lucrurile se termină?!

Gandirea pe termen mediu si lung

mar patrat

sigla-RT.pngAzi am participat la un seminar cu tema obiective. Desi era un exercitiu pe care il mai facusem recent tot am incercat o oarecare retinere atunci cand a trebuit sa scriu ce-mi propun sa realizez in viitorul apropiat. Cand am ajuns acasa am auzit la stiri un mini interviu luat unui profesor de stiinte ale comunicarii de la SNSPA pe tema optimismul la romani. Domnia sa a explicat foarte fain in doua vorbe cum devine chestiunea: „Nu avem cultura de a ne stabili obiective, cu alte cuvinte nu stim sa gandim pe termen mediu si lung, nu avem viziune. Asta se vede in toata viata noastra sociala si economica. Practicam in schimb optimismul pe scara larga, insa un optimism de tipul „lasa maica ca o sa fie bine…”. Dincolo de felul amuzant in care a exprimat domnul profesor problema cred ca a pus punctul pe i si degetul pe rana. Nu avem cultura de a gandi strategic, la nivelul intregii societati. Inca. Dar ne putem educa sa gandim mai inatai individual si apoi si la nivel global pe termen mediu si lung. In plan individual asta se traduce in faptul ca putini oameni chiar isi planifica etapele esentiale din viata si chiar isi indeplinesc planurile. Restul, adica cei mai multi ( statistica spune ca e vorba de 95% din populatie) traiesc la intamplare, pe principiul „lasa maica ca o sa fie bine…”. In aceasta situatie nu isi duc ei viata cum doresc ci viata ii duce pe ei cum poate. Si se vede cu ochiul liber ce rezulta. Lipsuri, frustrari, saracie, agresivitate, nepasare,… Un om este ceea ce simte si simte ceea ce gandeste despre sine. Ca urmare a propriilor sale ganduri trece la actiune si infaptuieste ceea ce-a simtit ca e in stare sa realizeze. Daca simte ca nu e destul de pregatit se instruieste, se perfectioneaza si reuseste ce-si propune. Acest om se va gandi mereu doar la succes, cum sa il consolideze, cum sa il mareasca.Prin comparatie devine usor de inteles atunci, de ce un om care gandeste despre sine in termeni negativi, se simte un ratat, actioneaza prost si in defavoarea lui, pentru ca asta ii spun propriile lui ganduri. Nu mai vorbesc ca il ajuta si „prietenii” cu vorbe de bine. In final se descurajeaza de tot pentru ca „nu poate, nu este capabil” si ramane blocat in bucla asta a gandurilor negre pentru totdeauna. Mai iese doar daca are parte de sprijin calificat. Cuvantul magic este SCHIMBARE. Schimbarea acelui gand, atitudini, obisnuite care tine lucrurile pe loc. Inlocuirea gandurilor negre cu ganduri constructive, fixarea de obiective, antrenarea mintii pentru a vedea pe termen mediu si lung. Toate astea inseamna munca pentru sine, munca cu sinele. E dificil dar merita pentru ca la capat e succesul. Ce parere aveti, care dintre categorii va atrage cel mai mult 5% sau 95% ? Astept sa-mi spuneti.

De la like la comentarii

Cum sa va provoc sa faceti trecerea de la un simplu like la postarea unui comentariu? Aceasta e intrebarea pe care mi-o pun de cateva zile. Am rabdare,stiu ca nu se va petrece peste noapte dar totusi…ce as putea sa fac? Am adresat , timid ce e drept, acest indemn catre cativa prieteni de pe FB, ca raspuns la like-uri. Daca ati dat like inseamna ca ati intrat pe link, pe blog si pe articolul respectiv cel putin. Cea mai mare actiune a fost deja realizata, citirea materialului. Citirea si intelegerea au creat in mod cert un ecou in mintea voastra. Sunt extrem de curioasa, cum as putea oare sa-l aflu? OK, una dintre posibilitati ar fi sa fiu mai indrazneata si sa va cer deschis opinia. Pai uite, chiar asta fac. Va rog sa interveniti pe fiecare articol care va place sau nu va place, si sa imi spuneti exact asta, scurt si la obiect, ce anume v-a placut sau nu. Mi-ar fi deosebit de folositor sa inteleg ce idei v-au inspirat articolele, ce imagini vi s-au zugravit in minte sau ce dilema au starnit. O alta posibilitate ar fi sa trimit aceasta rugaminte pe e-mail catre voi. Ar consuma mai mult timp dar e o varianta. Voi ce alta posibilitate vedeti? Si care dintre ele vi se pare mai potrivita?

Ce lipseste din educatia noastra formala?

sigla RTUna dintre dorintele mele mai vechi (si una dintre actiunile mele) se leaga de educarea pentru viata a tinerilor. Formarea acelor capacitati care sunt absolut necesare pentru a putea trece cu cel mai bun randament posibil, prin toate etapele de educatie formala ( scoala, liceu, facultate, master). Acele soft skills cum li se mai spune, care formeaza in fapt baza de abordare a oricarui proces de invatare. Deschiderea,atitudine pozitiva si constructiva, capacitatea de concentrare, dorinta de a sti, nevoia de a cunoaste, determinarea de a incepe, tenacitatea de a continua, atingerea rezultatelor, … Azi Alina Florea a postat pe facebook link-ul acesta (l-am sheruit si eu cu mare drag) si pentru ca se potriveste atat de mult cu ceea ce ma preocupa in ultima vreme, m-am gandit sa-l folosesc ca inspiratie pentru acest nou articol. Este un film despre ceea ce ar trebui sa abordeze mai intai educatia tinerilor. Dorinta de a sti pe care sa o transforme in nevoia de a cunoaste. Nu pentru note si medie, ci pentru sine. Daca scoala ar face asta pentru copiii nostri, pentru tineret, invatarea lectiilor ar fi o placere.Eforturile copiilor ar disparea, riscurile de abandon scolar s-ar diminua.

Tinerii s-ar simti imortanti pentru propria valoare si ar da din ei tot ce ar putea mai bun. Imaginati-va ce ar face asta pentru dezvoltarea lor, ce oameni ar deveni. Personal cred ca educatia non-formala (coaching, comunicare, dezvoltare personala, etc) poate sa acopere exact aceasta lipsa din educatia formala, practicata in masa in scoli, licee, universitati. Abilitatile soft ale unui individ il pot diferentia la un moment dat in viata de un alt individ care nu le are, si ramana astfel in urma, cantonat intr-o viata a carei sens si directie nu le cunoaste.

Ei bine, lucrurile se pot indrepta, aproape pentru oricine, indiferent de varsta. Ideal ar fi insa sa se inceapa cat mai devreme. Sa nu mai asteptam ani de zile pana cand luam contact cu informatia asta – dezvoltare personala, antrenarea capacitatilor de a avea succes, orientarea spre rezultate, mentalitatea de invingator, increderea in puterile si valorile proprii (la urma urmei internetul e plin de orice fel de informatii, doar sa le acorzi importanta cuvenita). Este posibil prin coaching (si nu numai) sa ajungem sa ne folosim de aceste capacitati mai devreme. Ganditi-va ce ar insemna sa stim cu 10 ani, 20 de ani, 30 de ani mai devreme toate aceste lucruri…