Am găsit o explicaţie

sigla RTFelul meu deschis şi inimos de a fi mă face de multe ori să ajut oamenii, în diferite momente neplăcute prin care trec. Uneori doar cu o îmbrăţişare, sau cu vorbe calde, prin care le arăt că îmi pasă de ei ca semeni şi că le înţeleg cumpenele în care sunt. Alteori ajutorul meu este mai consistent, „după buget coane Fănică…”. Este foarte adevărat că nu m-a obligat nimeni altcineva decât inima mea să nu trec cu indiferenţă, pe lângă clipele grele ale cuiva apropiat. Cred că aţi păţit-o şi voi, să vi se întoarcă spatele, fix de către acei oameni pe care i-aţi înţeles, sprijinit, ajutat. Ba chiar să primiţi ostilitate de la ei, sub o formă mai directă sau mascată, uneori chiar în formă continuată. Mă refer la situaţii în care te evită sau spun vorbe care nu ar avea de ce să fie spuse. Sigur că nu m-a deranjat chiar reacţia tuturor, dar pe unii chiar nu îi vedeam în acea postură. Nu ştiu cum aţi reacţionat voi la asta însă pe mine m-a necăjit, chiar dacă nu aşteptam nimic în schimbul ajutorului acordat. Mult timp m-au frâmântat gândurile legate de acest comportament aparent ilogic, al acelor oameni. La un moment dat m-am consolat spunându-mi că pur şi simplu atâta se poate şi am pus punct unei căutări de motive şi explicaţii, care mi-a risipit energia. Chiar dacă aparent am rămas aceeaşi colegă sau vecină sau cunoştinţă de treabă, undeva pe dinăuntru eram necăjită. 

A trecut ceva vreme şi astăzi am citit articolul Darul Recunostintei, publicat de Mirela Arsith pe pagina Despreom.ro, articol care mi-a adus fix explicaţia pe care o căutam. Oamenii aceia văd mereu situaţia dificilă prin care au trecut, nu se pot desprinde de ea şi astfel au ajuns să o asociceze cu mine, cea care în acele clipe le-am fost alături. În neputinţa lor de a uita necazul cu pricina, mă asociază şi pe mine cumva în percepţia lor şi fac ce le e mai simplu, mai la îndemână. Pentru că nu pot schimba trecutul, atunci îi scot de acolo pe cei care le tot amintesc clipele de slăbiciune. Cât este orgoliu în chestia asta…cred că e o altă discuţie. Ceea ce vreau însă să spun este că autoarea face referire la un temen care mi-a plăcut „povara recunoştinţei” şi îl exemplifică în articolul ei. Nu vreau să dezvălui mai mult de atât pentru că vă invit să descoperiţi singuri ce este şi dacă există. Iar dacă aţi trăit aceste sentimente voi înşivă vă rog să-mi spuneţi cum a fost, cum aţi trecut peste ele, dacă aţi făcut-o…Oricum dacă pentru noi a ajuta un om la necaz reprezintă un lucru firesc şi de bun simţ, să continuăm să o facem. Este una dintre cele mai de preţ valori umane, iar în aceste vremuri poate salva vieţi la propriu!

%d blogeri au apreciat: