Arome de vară

A fost odată ca niciodată un băiat.

Înalt, timid, cu ochii negri şi misterioşi, cu o siluetă puternică şi fragilă în acelaşi timp. Mergea legănat de pe un picior pe altul de parcă făcea glume sau de parcă îl băteau pantofii. Linia umerilor era perfect orizontală şi definea bine spaţiul dintre cer şi chipul lui palid. Avea un aer mucalit foarte bine ascuns pe dinlăuntru, ceva ghiduş care sclipea vizibil în ochi doar atunci când voia el să se vadă. Umbla cu mâinile în buzunarele de la pantaloni, îndesate amândouă dând o senzaţie de relaxare dar şi cumva o dorinţă de stăpânire, de a sta la un loc. Un băiat frumos căruia îi plăceau pisicii mici şi ardeii umpluţi! Oare îi mai plac şi acum?

Umbla hai hui prin oraş, umplându-şi ochii de spectacolul oferit pe gratis de trecători. Avea un fel al lui de a deveni invizibil cu toate că avea o statură impunătoare. Cumpăra o pungă de mere din piaţă şi le mânca pe plaja de dincolo de râu, în timp ce desena cu un băţ, coama unui căluţ pe nisipul umed. Zâmbea rar dar frumos, ca un copil care a cunoscut suferinţa de timpuriu şi poate tocmai de aceea preţuia altfel libertatea de a putea zâmbi nestingherit. Parcă zâmbea lumii întregi. Oare zâmbeşte la fel şi acum?

În poveşti totul este posibil…Dar poveştile pentru cine sunt? Nu cumva sunt pentru oameni?!

 

 

 

%d blogeri au apreciat: