Presupuneri și confuzii în comunicare (3)

Purtăm în fiecare zi discuții cu colegii de serviciu, cu colegii de echipă sau cu cei dragi de acasă referitor la activități pe care dorim sau trebuie să le realizăm împreună. Discuțiile au în vedere stabilirea rolului pe care fiecare îl are de îndeplinit în zona în care operează – profesională și personală, astfel încât la final activitatea să fie realizată cu succes, cu contribuția tuturor. Pentru ca toate astea să se întâmple conform planificării este esențial să aibe loc și o comunicare specifică, clară, și ritmică între toți cei implicați. Aici intervine de multe ori următoarea :

Presupunere: Am vorbit clar care sunt rolurile pentru fiecare deci nu mai este necesar să le reamintesc

Să luăm cazul unui conducător căruia i se cere o analiză a activității echipei sale (de ex.centralizare de rezultate pe jumătate de an) în termen de 2 ore. Convoacă o ședință de 15 minute  în care stabilește fiecare intervenție pentru membrii echipei care va lucra la realizarea analizei : ce are fiecare de făcut concret, când începe și când termină, de la cine primește datele de intrare, cui anume din echipă va livra rezultatul muncii sale și în ce format, de la cine își primește informațiile, pe cine verifică, cui raportează, etc. Ședința s-a încheiat și lumea pornește să lucreze. Șeful stă liniștit în biroul său și așteaptă ca lucrarea să fie terminată la timp și bine, fără să considere necesar ca el să mai intervină. Procedează astfel pe baza presupunerii că a vorbit clar la ședință și că toată lumea a înțeles ce are de făcut. Face și presupunerea că nu mai este necesar să mențină/reia comunicarea cu membrii echipei sale pe durata lucrului.

În exemplul meu timpul se apropie de final, șeful cere rezultatul cu un sfert de oră înainte de termenul limită și află cu surprindere că nu toată lumea din echipă și-a făcut partea sa de lucrare, prin urmare nu sunt gata cu analiza. Devine confuz pentru că el a vorbit clar, lumea l-a ascultat, nimeni nu a pus întrebări suplimentare și brusc se irită pentru că timpul se termină și ei nu sunt gata. Abia acum reia discuția cu echipa și merge pe firul activităților ca sa verifice etapele. Constată astfel faptul că unii colegi au înțeles parțial sau chiar altceva la sedință, sau au primit alte date decât aveau nevoie sau erau în alt format decât le trebuia lor, sau au avut tot ce trebuie dar nu a mers rețeaua sau a picat internetul, etc. Variațiuni pe temă…Cu un efort colectiv și concentrat, cu ajutorul unei comunicări ritmice corelată cu fazele de lucru, au realizat lucrarea și au depășind termenul cu 15 minute. Cu alte cuvinte în lipsa comunicării susținute s-a lucrat neeficient 1 oră și 30 de minute iar cu ajutorul comunicării s-a reușit în 30 de minute finalizarea analizei.

În exemplul de mai sus comunicarea neeficientă s-a efectuat pe baza mai multor presupuneri pe care le reiau pentru claritate :

a) conducătorul a vorbit cu toată echipa în același timp și a transmis mesajul clar. Pe baza acestui lucru șeful a presupus că toată lumea a înțeles la fel. În comunicare sunt puține cazuri în care toată lumea înțelege la fel , asta e posibil (dar nu 100% ) numai în cazul unor echipe care se cunosc foarte bine, care lucrează de mult timp împreună. Acest fapt este normal însă puțină lume știe/înțelege asta. De ce este normal? Deoarece oamenii sunt diferiți, se află în stări emoționale diferite care fluctuează de la ora la ora, de la zi la zi etc. ( viața și contextul lor personal este diferit și fluctuant) Acest fapt influențează acuitățile tuturor și ale șefului și ale echipei ( vorbire, înțelegere, exprimare, concentrare, flexibilitate, etc.) 

b) conducătorul a văzut că toți colegii săi au fost atenți. Pe baza acestei observații șeful a presupus că l-au ascultat și că au înțeles ce au auzit. Din aceleași considerente descrise succint mai sus, oamenii manifestă în mod natural feluri diferite de a fi atenți , de a se concentra, de a auzi, de a asculta ce aud, de a înțelege ce au ascultat, de a face ce au înțeles, de a vorbi despre ce au făcut, etc.

c) termenul fiind scurt conducătorul a întrerupt legătura/comunicarea pentru a acorda timpul necesar efectuării sarcinilor de lucru. În acest fel șeful a presupus că nu este necesară o comunicare care să însoțească fazele acțiunii. Chiar și în cazul unor echipe care lucrează perfect comunicarea ritmică pe durata efectuării sarcinilor este necesară deoarece cu ajutorul ei s-a ajuns la performanță.

Clarificare de final: De ce mă tot refer la șef? Pentru că în exemplu propus el este cel care cere echipei să efectueze o anumită sarcină de lucru. Pentru asta el inițiază comunicarea cu scopul de a obține de la echipa sa un anumit rezultat (analiza activității pe 6 luni) într-un anumit termen (2 ore). Prin urmare rolul de a menține comunicarea în același ritm cu derularea activității este tot al său.

Presupuneri și confuzii în comunicare (2)

sursa imaginii: internet

O altă mare problemă cu care ne confruntăm în relațiile noastre și în comunicarea noastră cea de toate zilele este următoarea

Presupunere: Ne înțelegem bine deci nu e nevoie să  îi spun ce gândesc/simt acum

Doi oameni care se cunosc destul de bine, sunt prinși într-o conversație. Unul dintre ei povestește ceva despre un lucru de interes comun și așteaptă de la celălalt un răspuns sau o dezvoltare a temei de discuție abordate. Răspunsul celui de-al doilea nu vine deloc (este o lipsă de reacție) sau vine parțial, lucru care îl nemulțumește pe primul. Ce s-a întâmplat de fapt?

Primul – cel care a ales tema și a deschis discuția presupune că fiind un subiect de interes pentru partenerul său, acesta va reacționa imediat ba chiar pozitiv. Având în vedere faptul că se cunosc bine, mai face o presupunere respectiv aceea că celălalt îi înțelege singur toată motivația, chiar în lipsa explicațiilor sale verbale. Cum reacția celui de-al doilea nu apare sau nu este cea scontată, primul devine confuz, se necăjește sau chiar se supără pe principiul – păi de la el aveam pretenții, că doar ne cunoaștem…După care va aștepta să fie îmbunat/îmbunată :).

Exemplul de mai sus este ușor exagerat dar asta pentru am vrut să pun în evidență faptul că o comunicare corect făcută nu se face pe presupuneri, pentru că acestea pot duce la confuzii și la erori. O comunicare corectă nu pune presiune pe celălalt să înțeleagă lucruri care nu îi sunt spuse în clar, doar pentru că cei doi se cunosc și nu-i așa „avem pretenții unii de la alții.” Chiar și atunci când doi oameni se cunosc bine este nevoie să se discute în clar, cu subiect și predicat, adică să se spună care este scopul de atins prin acea discuție, de ce  s-a ales acea temă sau acel moment, etc. Toate aceste elemente  ( și multe altele ex. ce vrem să se întâmple în urma discuției, cum vom contribui fiecare la…) fiind precizate de la început vor aduce claritate și lejeritate în procesul de comunicare. În aceste condiții mesajul va fi transmis și recepționat pe baza unor lucruri precise ( deja precizate) și vor fi evitate/eliminate presupunerile, așteptările, confuziile, blocajele.

Vă imaginați cum se pot complica lucrurile atunci când presupunerile și confuziile  îți fac apariția în conversația dintre oameni care nu se cunosc? 🙂

Presupuneri și confuzii în comunicare (1)

Doi sau mai mulți oameni stabilesc relații printr-un proces conștient de comunicare. În funcție de cât de mult își doresc de la relația respectivă cei doi vor iniția, adânci, menține sau întrerupe comunicarea. Precizez faptul că în enunțul de mai sus cele două persoane la care mă refer știu ce înseamnă comunicarea. Adică un proces viu care îi implică pe amândoi în egală măsură, fiind implicați cu bună credință, într-un mod interactiv de a schimba informații, de a transmite și a recepționa mesaje, cu scopul de a determina o anumită reacție. Scopul procesului de comunicare este esențial însă nu face obiectul acestei postări (dar îi voi dedica un articol în viitor).

În procesul de comunicare au loc destul de des confuzii despre care voi scrie o serie de articole, pentru a atrage atenția asupra lor, pentru a le explica simplu și a vă ajuta concret în demersul de a le evita.

Presupunerea : Este un om simpatic deci gândește ca mine 🙂 

Se întâmplă să întâlnim în plan personal sau la serviciu, o persoană plăcută și să observăm că se leagă cu ușurință între noi o conversație agreabilă. Ne exprimăm simplu ne înțelegem repede iar comunicarea se leagă fără obstacole, pentru că înțelegem cuvintele în același fel. Observăm cu plăcere și faptul că avem păreri asemănătoare despre același subiect. De aici mulți trag concluzia că persoana cealaltă gândește la fel (!) și le devine brusc simpatică. După care vor observa că acest sentiment de simpatie va dispărea sau va păli cu prima ocazie în care părerile vor fi diferite. Iar aceste ocazii vor apărea mai devreme sau mai târziu.

În exemplul descris concluzia este falsă (și pripită) deoarece are la bază o presupunere anume aceea că persoana cealaltă gândește la fel. Faptul că într-o anumită situație/conversație, doi oameni au opinii asemănătoare nu înseamnă că au moduri de gândire asemănătoare. Acest lucru se demonstrează cu prima ocazie în care cei doi constată faptul că au și opinii diferite, moment când urmând aceeși logică vor trage concluzia (falsă și pripită din nou) că nu se mai înțeleg (!). Așa își face loc confuzia în mintea lor:  – uite m-am înselat,  părea să fie un om simpatic pentru că gândea la fel ca mine. Acum văd că nu e deloc așa…

Cum evităm o asftel de situație? Simplu : nu facem presupuneri și nu tragem concluzii bazate pe presupuneri.  Dacă suntem într-o conversație cu o persoană care ne este simpatică și dacă dorim să aflăm cum gândește despre un subiect din discuția noastră comună pur și simplu îl întrebăm direct. În acest fel vom elimina presupunerile. În acest fel vom ști opinia colegului chiar de la el și vom construi conversația mai departe pe baza răspunsurilor partenerului de discuție. În mod similar dacă am ajuns în conversație la un punct în care au apărut păreri diferite, puncte de vedere diferite, mai întâi le verificăm prin întrebări directe și doar pe baza răspunsurilor primite tragem concluziile personale, apoi construim logica conversației, dinamica comunicării ulterioare.

 

 

Comunicarea și bunul simț

sursa imaginii: http://webcultura.ro/muzica-pentru-un-stol-de-vrabii/

  1. Pentru ca între două persoane să se stabilească și să aibă loc o comunicare reală este necesar ca ambele persoane să își dorească asta și să depună eforturi conștiente în acest sens. Cu alte cuvinte degeaba doar unul dintre ei dorește să comunice, găsește mereu un subiect de conversație, folosește un ton vesel și face glume, îl întreabă pe celălalt cum îi merge, etc. Dacă cel de-al doilea se menține mereu închis în zona lui, nu contribuie cu bunăvoință la conversațiile dintre ei,  nu se străduiește să le inițieze și el din când în când, atunci mai devreme ( decât mai târziu) comunicarea dintre ei se va ofili și la fel și relația lor.
  2. Chiar dacă cei doi nu cunosc teoria comunicării ei pot să aibă o comunicare satisfăcătoare doar prin aplicarea bunului simț elementar. Cu alte cuvinte bunul simț în comunicare înseamnă: să asculți ce spune partenerul de discuție și apoi să răspunzi, el să te asculte până la capăt așa cum ai făcut și tu. Rolurile se schimbă firesc, cu răbdare și cu curiozitate pentru a înțelege firul discuției, emoția care îl face pe unul dintre ei să aducă în discuție o anumită temă, sau o anumită informație.  Este necesar să vezi persoana și să simți emoția ei dar și pe a ta. Este ca într-un dans în care cei doi se urmează și se influențează reciproc pentru a avea împreună o experiență reușită. Dacă doar unul dintre dansatori vrea un dans armonios și face efortul de a se armoniza cu partenerul său, în absența contribuției conștiente a celuilalt dansator, lucrurile se pot solda doar cu călcatul pe pantofi. Dar dacă amândoi vor un dans reușit, trebuie ca amândoi să „vadă” muzica și chiar dacă nivelul lor de pricepere în ale dansului este diferit, cei doi vor putea face câteva piruete largi care să le aducă satisfacție și dorința de a continua.

Rețeta pentru o comunicare bună are nevoie de trei elemente: dorința celor doi de a stabili o comunicare reală,  folosirea bunului simț în timpul procesului de comunicare ( ca și în cel de relaționare) și ingredientul esențial – menținerea discuției în planul ideilor.  Adică exprimarea în mod pozitiv a opiniilor , pentru a se evita confuziile neplăcute dintre opinii și persoane, cu toate consecințele ce decurg de acolo mai departe.

 

Cum se comunică pozitiv?

Ce este în spatele stilui pozitiv? În mod cert se află opinii pozitive referitoare la propria persoană dar și la celelalte persoane, astfel încât relațiile și conversațiile sunt plăcute și au un rezultat satisfăcător. Ca să facem legătura cu articolele precedente, stilul pozitiv de comunicare arată un echilibru între stilurile pasiv și agresiv, lucru care nu e simplu de realizat însă are la bază nu chiar absența fricii dar cel puțin un mod eficient de gestionare a ei. Cu alte cuvinte ca să poți fi un om pozitiv e necesar să-ți învingi temerile și pentru asta e nevoie să ai încredere în tine.

Cum se comunică pozitiv?  Cu grijă 😉 față de opiniile și sentimentele personale și cu grijă față de opiniile și sentimentele celorlalți. Poate că ați mai auzit sau citit despre asertivitate.  Asertivitatea este capacitatea unei persoane de a-și exprima opiniile ( mai ales cele contrare, opuse)  într-o discuție, fără a leza opiniile celorlalți. Păi opiniile pot fi lezate?! Ele nu însă sentimentele/emoțiile din spatele lor da… Dar asta se întâmplă deoarece majoritatea oamenilor nu știu și nu fac distincția dintre a purta o discuție, a face un schimb de informații fie ele și în contradictoriu și a ataca persoana cu care discută. Iar necunoașterea atrage frica și dorința de atacare/dominare/reducere la tăcere a celuilalt…

Să exemplificăm asertivitatea și planurile ei. Să presupunem că domnul X și domnul Y au o conversație. X exprimă la un moment dat  o părere opusă față de cea a domnului Y.

  1. Dacă  discuția se menține cu grijă de către amândoi interlocutorii, doar în planul ideilor atunci discuția va fi una agreabilă bazată pe o comunicare pozitivă. Rezultatul este că X și Y vor mai dori să relaționeze/comunice și cu alt prilej.
  2. Dacă în schimb cei doi interlocutori nu cunosc sau nu aplică asertivitatea, discuția poate degenera  prin crearea unei confuzii între idei și persoane.  În exemplul nostru domnul Y începe să expună o idee pe care nu apucă să o termine,  deoarece îi este confiscată de domnul X, care nefiind de acord cu ideea respectivă  îl atacă verbal pe domnul Y.  Cei doi  duc o conversație chinuită în care alternează stilul agresiv cu cel pasiv și drept urmare nu vor dori să mai vorbească prea curând.

Deci cum comunicăm asertiv?  Ținem cont de câteva reguli de bază în comunicare: Ascultăm vorbitorul fără a-l întrerupe, pentru a putea înțelege ce a dorit să comunice. Ne exprimăm cu grijă ideile personale, arătând modul nostru de a vedea lucrurile despre care se vorbește.  Dacă părerea noastră este total opusă opiniei prezentate de antevorbitor NU facem referire la persoana care a vorbit, cel mult facem referiri la ideea prezentată. Avem grijă să menținem discuția în planul prezentării ideilor fără a aluneca în planul personal. Faptul că un om exprimă o opinie diferită sau contrară opiniei noastre nu echivalează cu faptul că acel om ne este dușman. Înseamnă doar faptul că acel om privește lucrurile din altă perspectivă.  Cu alte cuvinte ne spunem punctul de vedere într-un fel în care ceea ce spunem împreună cu felul în care vorbim,  trasmite clar mesajul dorit și nu lezează persoana cu care dialogăm. 

Eliminați confuzia potrivit căreia  dacă  doi oameni au păreri diferite, chiar total opuse despre un anume subiect atunci cei doi sunt dușmani și de aceea nu se pot înțelege și nu pot comunica. În realitate problema este creată de felul în care își prezintă părerile despre acel subiect.

Ambiguitatea din spatele unui stil pasiv-agresiv de comunicare

Pentru unii dintre noi este dificil să înțelegem o persoană care se manifestă și comunică într-un mod pasiv agresiv, deoarece acest comportament produce confuzie. Ne întâlnim mereu cu persoane care comunică preponderent în acest fel și uneori manifestăm și noi această atitudine dublă. Gândesc că dacă pricepem ce e în spatele acestui stil ambiguu de comunicare, vom putea relaționa mai bine. Hai să privim lucrurile puțin mai atent.

Ce este în spatele unei comunicări pasiv agresive?  Modul în care o persoană își exprimă opiniile verbal (7% prin cuvinte ) și non verbal (93% prin tonul vocii și limbajul corpului )  se numește comunicare. Comunicarea în sine este un proces complex care se petrece într-un un anumit cadru ( participanți, timp, loc) și este influențat de anumiți factori (interiori, exteriori). Un om care simte în interior o reacție agresivă și comunică pasiv, manifestă un mod pasiv agresiv de comunicare. Cu alte cuvinte ar izbucni dar nu-și dă voie sau nu-și permite. (Atenție nu mă refer la reacții de moment, la izbucniri de orgoliu sau la lipsa de educație, mă refer la modul de a comunica, de a relaționa.)

Chestia asta de a fi simultan pe două planuri  produce confuzie și frustrare. Cui anume ? În primul rând chiar celui care procedează în acest fel „de două feluri” 🙂 .  În al doilea rând confuzia este generată și celui /celei cu care se află în conversație. Iată un exemplu care va face imaginea mai clară. Suntem în situația în care intrăm în contact cu o persoană care  este vizibil supărată. Se vede asta pe chipul ei/lui, din mers din atitudine. În mod firesc întrebăm persoana ce are, ce s-a întâmplat.  Surprinzător pentru noi ea sau el ne răspunde cu o voce slabă stând cu umerii căzuți, că totul este ok, că nu s-a întâmplat nimic. Dar simțim că undeva ceva nu se potrivește…

Așa apare confuzia pentru noi, cei care am adresat întrebarea.  În cifre statistice date de teoria comunicării ceea ce răspunde persoana prin cuvinte 7%   nu se potrivește cu restul de 93% adică felul în care a vorbit (tonul vocii 38%)  expresia feței  și  felul în care s-a exteriorizat ( limbajul corpului 55%).

Apare însă și o confuzie  interioară a celui  supărat , care provine din faptul că deși se manifestă într-un mod ales de el însuși ( respectiv de a afirma că totul e ok), nu a obținut ce și-a dorit , dimpotrivă că este și mai furios pe dinăuntru, și mai nemulțumit decât era la început. Adică frustrare. Cum nu înțelege mecanismul prin care a ajuns la starea suplimentară de disconfort, taie brusc discuția și se autoizolează. Acest lucru produce asupra noastră o reacție de nemulțumire ( adică frustrare) deoarece intenția noastră de a-l ajuta nu a reușit.

Dacă situația se repetă de câteva ori, atunci cele două persoane nu își vor mai vorbi prea curând, datorită faptului că vor asocia conversația cu celălalt cu starea de confuzie și de frustare. Hmm…vă sună cunoscut?!

Cum scăpăm de ambiguitatea asta?  Sprijinul unui specialist este esențial pentru persoanele care au în mod constant acest comportament – reacții agresive la interior pe care le reprimă și fie nu le vorbesc deloc fie le comunică pasiv în exterior.  Pentru restul de oameni este folositor să înțeleagă cu ce se confruntă semenii lor dar și ei înșiși, să accepte că aceste lucruri nu sunt simple nici ușor de dus în spate, să înțeleagă că pot ajuta printr-o abordare constructivă a relației, prin alegerea  unui stil asertiv de comunicare.  Despre asta voi scrie în următorul articol.

 

 

Ce dezvăluie pasivitatea stilului de comunicare

Mulți oameni cred că dacă adoptă un stil pasiv de comunicare, acest lucru le va aduce un beneficiu în termeni de liniște interioară, sau poate le asigură un statut de persoană diplomată, care se înțelege bine cu toată lumea. Dar…

Cum arată o atitudine pasivă în comunicare?  Este vorba despre o persoană care alege să nu exprime ceea ce simte cu adevărat, fie afirmă contrariul fie nu vorbește deloc și îi lasă pe alții să vorbească pentru ea/el ( agresivul va prelua mereu conducerea dacă va simți oportunitatea).  Modul pasiv, aproape inert de a aborda o conversație arată despre persoana respectivă o încredere de sine scăzută,  o imagine de sine nesigură,  este un indiciu despre faptul că acea persoană se va lăsa ușor dominată.

Ce dezvăluie stilul pasiv de a comunica?  Persoana care comunică în acest fel lipsit de personalitate dezvăluie prin acest stil exact ce ar vrea să ascundă poate, adică faptul că nu își cunoaște destul propria personalitate, nu  are opinii proprii sau nu și le asumă, prin urmare are dificultăți mari în a lua decizii pentru sine și le lasă mai degrabă condusă. Dar asta nu înseamnă că e mulțumită pe interior cu acest fel de a fi, de a relaționa cu alți oameni și cu sine. În fapt pasivul suferă și adună frustrări pe care le pune apoi pe umerii altuia, într-o zi când forțat de împrejurări va vorbi despre opiniile sale.  Cum credeți…tot prin exprimări neutre.

Ce este în spatele stilului pasiv de a comunica? Frica, tot ea este și aici pe fundal. De data aceasta este frica de a greși în aprecierile pe care le face, neîncrederea/necunoașterea  propriilor capacități de a percepe și a analiza realitatea, teama de a răni/nemulțumi pe alții prin exprimarea propriilor păreri, frica de ce ar putea să urmeze…Și ar mai fi de spus. Rezultatul acestui stil de viață ( comportament, relaționare, comunicare, mod de a privi și a interacționa cu lumea înconjurătoare) este acumularea unei mari cantități de frustrări, generarea continuă a altora noi, plasarea vinei pentru aceste lucruri asupra altora, oricui oricum numai în exterior să fie…

Cum se poate corecta stilul pasiv de a comunica?  Primul pas este acceptarea realității, adică asumarea cu curaj a faptului că da – există o dificultate în identificarea sau în exprimarea opiniilor personale.  Urmează antrenarea atenției asupra propriei persoane,  cu scopul de a observa ce reacții interioare apar în diferite situații și exprimarea lor ( verbalizarea) în conversațiile cu alte persoane. Se începe ușor, pe teme neutre care să nu genereze tensiuni și se repetă experiențele pentru a se dobândi încredere în forțele proprii. Se practică zilnic pentru a se dobândi o obișnuință nouă și sănătoasă cu care treptat se va înlocui obișnuința veche, aceea de a tăcea din principiu. Cu timpul se va trece la subiecte de discuție mai grele. Abia acelea când vor fi fost tratate cu succes și opiniile personale vor fi fost exprimate în mod asumat, abia acele conversații vor aduce încrederea de sine dorită.

Sunt lucruri delicate a căror realizare corectă condiționează direct scopul final de a dobândi încrederea de sine și de a găsi vocea propriei personalități. Sprijinul unui specialist este esențial.

 

 

Ce dezvăluie un mod agresiv de comunicare?

Răspunsul la această întrebare este simplu – FRICA și ar putea părea surprinzător pentru multă lume.  Dacă reflectați puțin veți vedea că răspunsul este logic, doar că nu e o logică evidentă ci una subtilă,  care nu este sesizabilă de la prima vedere.

Cum să fie frică în spatele agresivității ? Ei bine da este frică sub una dintre formele ei de manifestare : frica de a rămâne mai prejos, frica de ridicol, frica de a eșua, frica de a fi privit de ceilalți (martorii) ca fiind o persoană slabă, frica de a-și accepta/arăta vulnerabilitatea sau chiar vina, frica de a se adapta unui alt mod de a face lucrurile decât celui personal, frica de a nu putea controla situația…

Sunt  convinsă că mai sunt și alte forme ale fricii, temerilor, nemulțumirilor personale care pot fi mascate sub un stil agresiv de a conversa. Ideea este că agresorul nu prea își dă seama de asta și de aici poate începe angoasa lui personală, de genul : Oare de ce nu vrea să înțeleagă X ce îi tot spun…

De unde știu eu asta? Păi din experiența personală pentru că am răspuns și eu agresiv în anumite situații dar am trăit și experințe când am primit răspunsuri agresive. După care am analizat, am citit, am învățat cum să gestionez.

Ce arată despre o persoană modul ei agresiv de a conversa? Arată faptul că în interior există un dezacord, o frică, o frustrare, un dezechilibru, o neînțelegere, o supărare, o furtună. Aceste turbulențe ies în afară cu ușurință pentru că presiunea lor e atât de mare încât se manifestă exploziv la orice oportunitate va apărea. Și dacă nu apare…persoana respectivă își va crea ocazia de a da lecții verbale musai în public, deoarece aici este vorba și despre o necesitate de satisfacere a orgoliului.  Stilul e cu atât mai virulent cu cât deranjul interior e mai mare pe moment sau mai vechi, în timp.

Există desigur soluții de corectare, ele implică următorii pași: analiza cu obiectivitate a situației, acceptarea faptului că situația respectivă îî produce un disconfort ( adică o temere, o frică, un dezgust, un prejudiciu…), conștientizarea faptului că emoția identificată anterior îi declașează un anumit tip de reacție verbală,  autoponderarea în exprimare. Cu alte cuvinte frica conștientizată ( interior, nu neapărat expusă verbal interlocutorului de moment) își pierde din virulență, din aciditate, din agresivitate. Ea poate fi exprimată apoi prin cuvinte obișnuite, pe un ton neutru cum ar fi de exemplu: Înțeleg situația dar ceea ce se petrece mie îmi produce un sentiment neplăcut și aș dori să evităm aceste lucruri pe viitor.

Sună altfel nu-i așa? Da…dar ca să se ajungă în termeni amicali la un acord referitor la faptul că există un dezacord…trebuie să ai cu cine 😉 . Sprijinul unui specialist este esențial.

Iată aici cum scrie Andrei Pleșu despre felurile de a vorbi.

ProFEST

Astazi am dat peste o știre interesantă pe care vreau să o semnalez pentru potențialul frumos pe care îl are. Un grup de voluntari sub egida Centras propune un festival al cunoașterii ProFest la prima ediție în perioada 25-27 august 2017, în localitatea Râșnov, județul Brașov.

Festivalul are ca obiectiv să aducă laolaltă oameni cu spirit civic, artiști și activiști care să împărtășească din experiența lor soluții pentru a ne implica concret în rezolvarea diverselor probleme ale societății.

Eu una  sunt foarte curioasă să văd ce înseamnă, cum se va derula și cu ce rezultate, motiv pentru care mi-am exprimat intenția de a participa.  Sper că vă atrage ideea de a contribui cu ceva din ce știți să faceți cel mai bine,  la mersul mai firesc al comunității în care trăim.

In mai ceva din noiembrie

Nu știu cum s-a dus anul ăsta pentru voi…pentru mine a zburat la propriu și din toate emoțiile îmi persistă doar câteva. Bucuria redescoperirii primăverii pe malul Dunării, inefabilul mării de la Vama Veche, răsăriturile și norii verii, grația libertății la malul mării..din nou, apoi toamna, culorile de acum.

Gânduri de noiembrie, când în fața ferestrei mai stau doar câteva frunze prinse firav pe crengi, luându-și rămas bun cu noblețe, mai frumoase decât au fost în toată viața lor, dăruindu-ne aurul lor tocmai la despărțire.

Ce e pentru mine din toate astea?

de ce mi se arată toată frumusețea asta a vieții, în viteza anotimpurilor și în lentoarea amintirilor?

Așa simțeam și scriam în noiembrie 2016.  Între timp am trăit multe. De exemplu a murit tata.  Așa am încetat pentru o vreme să gândesc, să citesc, să scriu… Am fost ocupată să simt sau să nu mai simt atâtea emoții, să fac sau să nu mai fac atâtea lucruri, să stau sau nu între mulți oameni, să (nu mai) las într-un final să curgă pe lângă și prin mine viața,  așa cum curge Dunărea în matca ei…firesc și continuu, ci să trăiesc firesc și continuu.