Ca-n filme

Uneori mi se pare că viaţa mea e ca-n filme…Uneori sunt personajul principal iar alteori nu. Am fost  o eroină din filmele rusesti de dinainte de revolutie, femeia puternică pe care nu o darâmă nimic din ce e omenesc dar pe care o mângâiere a vântului o risipeşte în nori. Am fost şi personajul din fimele lui Woody Allen, care sare dintr-un film în alt film, unde iubeşte cu sete un alt personaj şi când înţelege asta revine în filmul din care plecase, plângând după iluziile din celuloid. Sau poate nu …Şi la urma urmei ce e o iluzie? Dacă eu intru acum în bucla timpului care croşetează dantele, volute şi arabescuri tridimensionale şi acolo mă cunosc pe mine, o flacără care ar arde dar acolo nu poate să izbucnească mai tare, ce se întâmplă? Şi dacă ies din bucla aceea ca să ard în alta, paralelă oarecum cu prima, cât de relevant e asta? Uneori e ca-n filme…două zâmbete, două mâini…un singur rămas bun din priviri.

%d blogeri au apreciat: