Când pe scenă se joacă piesa Sunt spart în bucăți…

Știu că ați trăit asemenea stări sufletești și că mulți dintre voi încă vă luptați cu ele. Probabil că aproape toți ați experimentat și starea opusă, aceea de împlinire, când tot ce simți pe dinăuntru este o senzație de plin, de întreg, de fapt atunci simți că ești tu însuți. Dacă nu…poate e timpul să fiți mai atenți la voi.

Ce e în spatele cortinei?

Atunci când pe scena minții noastre, se joacă piesa Sunt spart în bucăți în spatele cortinei se întâmplă lucruri interesante. Poate că vă este de folos să vizualizați totul ca pe un spectacol (hihi, uneori chiar este ). Atunci când simțim că pe dinăuntru suntem sparți în mai multe bucăți, fiecare dintre ele își cere partea ei de atenție. Suntem în situația în care toată energia noastră se risipește, se consumă în încercarea disperată (mintea reacționează ca un pilot automat) de a analiza, compara, căuta să înțeleagă și să rezolve fiecare bucată în parte.

Când lăsăm instrumentul să ne conducă

Mintea este un instrument (pilotul automat) și atunci când se confruntă cu o situție doar asta știe să facă, să caute prin comparație cu situații asemănătoare, o explicație (ea vrea să înțeleagă de ce) o idee, o soluție. Când găsește e cât de cât ok dar când primește răspunsul Păi e ceva nou, nu m-am mai confruntat cu așa ceva și nu știu ce se întâmplă, se crizează! Efortul acesta de scanare a fiecărei bucăți, cu scopul de căutare a unei soluții pentru fiecare bucată în parte are loc simultan și prin urmare e simplu de înțeles de ce se instalează imediat o stare de hăituială și sora ei geamănă – oboseala profundă.

Cum schimbăm spectacolul?

În loc să stăm în sală confortabil ca un spectator care tot ce face este să privească ceea ce mintea (pilotul automat) îi prezintă pe scenă, avem alternativa de a ne asuma rolul de regizor. Cu alte cuvinte abordăm lucrurile diferit, ne plasăm într-o poziție din care putem privi întregul proces, global, în ansamblu. În termeni de coaching vin și spun că în clipa în care decidem să ne luăm în stăpânire (to own ourselves) lucrurile se schimbă radical.

Când punem noi instrumentul la lucru

starea de spirit devine cu totul alta. Suntem în faza în care înțelegem și acceptăm că suntem întregi pe dinăuntru și că ne confruntăm cu o situație în care lucrurile ne deranjează, ceva nu merge bine, pe mai multe planuri, de unde și senzația de a fi spart în bucăți. În rolul de regizor fiind, vedem din afară și cu detașare lucrurile , ceea ce ne dă spațiul și claritatea necesară pentru a lua o decizie. Privim mai întâi lucrurile și observăm că de fapt se suprapun activități care ar putea fi prioritizate, sau sunt de făcut simultan mai multe chestii și de ele ar putea să se ocupe și alte persoane în afară de noi, sau ne simțim sub presiunea unor decizii care în fapt nu ne aparțin, doar ni s-a părut că sunt ale noastre. A fi spectator e simplu, plătești un bilet (după buget coane Fănică…) și te așezi confortabil. A fi regizor înseamnă multe ore de muncă de concepție, de repetiții, de efort. Regizorul știe ce vrea și muncește pentru a realiza spectacolul pe care și-l dorește.

Și zarea e mai limpede acum

Când știi că ești întreg așa te și simți. Este important să îți repeți zilnic că ești un om complet, care intră în spectacolul vieții sale cu scopul de a se simți minunat. Unora le place să asiste din sală, din fotoliu…la ceva ce li se prezintă (întâmplă) dar nu uitați că împlinirea vine din acțiune, din asumare, din luare în stăpânire, din curajul de a crea. Cu alte cuvinte puteți fi regizorii, ba chiar și producătorii, finanțatorii propriului show. Sunt curioasă să aflu ce alegeți, ce ați ales?!

 

%d blogeri au apreciat: