Pianistul şi preotul

SDŞtefan DONIGA Este născut la Galaţi în 1979 şi a devenit un pianist celebru în Bucureşti şi în străinătate. Este coordonatorul orchestrei Teatrului Naţional de Operetă Ion Dacian din Bucureşti, dar eu nu ştiam nimic despre el, spre marea mea ruşine, până când am avut norocul să fiu invitată la concertul său organizat în aer liber, în curtea bisericii voievodale monument istoric din Soveja, ctitorie de la 1654 a lui Matei Basarab. Şansa mea a fost să pot schimba şi câteva cuvinte cu el şi să cunosc un om frumos, un om întreg la suflet…

Ca-n filme

Dacă aţi văzut filme vechi ruseşti imaginaţi-vă atunci lumina aceea caldă şi cadrele romantice în care personajele erau pierdute în visare şi înconjurate de natura vie. V-ar putea da o idee despre cum a fost acolo, în grădina cu iarba tunsă perfect, cu un pian mic cu coadă, aşezat într-un chioşc de lemn năpădit de trandafiri căţărători care ţineau ritmul muzicii din toate petalele.

Felul în care a cântat Ştefan Doniga a atins sufletele noastre cu o magie greu de spus în vorbe. Ultimele sunete care ieşeau din clapele pianului se reverberau într-un fel atât de limpede în aerul de acolo încât aplauzele întârziau să apară, pentru a nu rupe vraja din inimi şi din auz. La melodiile de inspiraţie folclorică românească au cântat şi păsările din copaci, lucru care a aşezat pe chipul pianistului o bucurie cum rar am văzut pe faţa vreunui om matur.

Preotul

descărcarePe lângă toţi oamenii care au muncit 1 an pentru a pregăti acel concert şi faţă de care mă simt recunoscătoare pentru şansa de a fi acolo în clipele irepetabile în care a sunat pianul, pe lângă toţi acei oameni era şi părintele Nechifor. Rar am auzit asemenea cuvinte, spuse cu atâta simplitate şi drag de oameni. L-am urmărit din ochi în timp ce muzica curgea de sus peste noi toţi şi mi s-a părut că omul acela făcea o slujbă mută şi respira cu grijă, ca să nu strice cumva frumuseţea sunetelor şi trăirea colectivă pe care o pusese şi el la cale…

Murmur

Şi-am rămas cu un murmur în suflet, pe care simt că-l voi avea mereu acolo. Nu mai pot disocia imaginile văzute de sunetele auzite şi de ritmurile inimii mele. Razele soarelui scăldau pianul şi pianistul în aur, florile se unduiau parcă ele ar fi atins clapele, păsările completau ritmul şi oamenii îşi ţineau răsuflarea ca să lase să curgă prin ei, printre ei, muzica. Parcă ceva ne-a zidit pe toţi acolo…Ştiu doar că am trăit ceva special, ca un mare dar primit de la oameni dar venit de sus. Sufletul meu a atins în acele clipe cerul, pentru că am trăit fericirea de a fi împreună cu fiicele mele într-un asemena loc la un asemenea concert de pian, cu câteva zile înainte de ziua mea. Murmur de lumină şi de recunoştinţă…

 

%d blogeri au apreciat: