Românește

Azi am găsit un mesaj primit pe e-mail în perioada sărbătorilor, care m-a uns la suflet. Mulțumesc Daniela pentru material. Îl pun cu drag la dispoziția oricui dorește să citească, să afle sau să își reamintească despre Eginald Schlattner, preot si scriitor sas din Rosia, Sibiu

Eginald Schlattner – „Tin la aceasta tara si stiu ca Dumnezeu ma vrea aici. Aici ma cunoaste Dumnezeu dupa nume”.
„Cand in padurile si mlastinile unde astazi se afla Berlinul crestea pir, aici, in Transilvania, se canta nemteste si se rosteau rugaciuni latinesti. Asta inseamna vechimea saseasca! Iar daca astazi va pot saluta in limba noastra comuna, germana, acest lucru il datorez Patriei mele, Romania, care niciodata nu ne-a interzis limba materna, nici chiar in acele noua luni de zile, de la 23 august 1944 la 9 mai 1945, cand Regatul roman s-a aflat in razboi cu Reichul german. In septembrie 1944, fiecare copil de sas s-a dus la scoala lui germana, unde se predau doua ore de limba romana ca limba straina, incepand cu clasa a III-a”.

Cu aceste cuvinte si-a intampinat preotul si scriitorul Eginald Norbert Schlattner, in biserica din comuna Rosia (Rothberg), de langa Sibiu, un oaspete de seama sosit din Germania: ministrul federal de Interne, Otto Schily. Publicat mai mult in strainatate decat acasa, adulat de milioane de cititori din Austria, Germania si Elvetia, dar si din Spania si Polonia, Schlattner este considerat de critici drept cel mai cunoscut romancier din Romania. Dupa marea plecare a sasilor din anii 1990-1991, el a continuat sa-si indeplineasca indatoririle de preot, traind cu stoicism tristetea de a sluji zilnic in Biserica evanghelica din Rosia (Rothberg) „doar pentru Dumnezeu si pentru mine, de unul singur, si multi ingeri”. Din cei cinci sasi care mai vietuiesc in comuna, doar preotul si cateodata preoteasa mai trec pragul sfantului lacas.
Biserica-cetate din secolul al XIII-lea are in jurul ei livezi de meri si palcuri de stejari si de brazi, inaltandu-se catre cer in mijlocul satului. Strajuita de tei seculari, casa parohiala este, la randul ei, un monument: ea „imparte” veacurile in doua – la sud, „aripa tanara” de la 1762, iar la nord, zidaria de la 1550. Aici si-a gasit familia Schlattner (al carei arbore genealogic coboara, cu documente, pana la 1467) loc de vietuire si de slujire pe altarul credintei, spatiu de tihna si de creatie literara. Cand se retrage sa-si scrie cartile, sapte usi il despart pe romancierul-preot de lume; sapte usi ca tot atatea praguri de amintiri rascolitoare.

„N-ai voie sa vorbesti asa de frumos despre Romania , ca nu te crede nimeni”

– Se spune ca vorbele cu care l-ati intampinat pe ministrul Otto Schily au facut o impresie extraordinara asupra delegatiei germane. In fapt, ce mesaj le-ati transmis inaltilor oaspeti?

– Am dorit sa le demonstrez ca romanii sunt europeni prin vocatie si tinuta, ca aceasta tara vine din istorie cu „acquis”- ul comunitar insusit, pe care-l si depaseste la capitolul toleranta fata de minoritati. Zic: „Herr Bundesminister, la varsta de zece ani, eu nu vorbeam romaneste. Tata imi atarnase o tablita de gat pe care scria: „Acest baiat se numeste Eginald Norbert Schlattner si nu stie romaneste. Daca se pierde, va rog sa-l predati pe strada Eminescu 5, contra recompensa””. Si am spus: „Herr Bundesminister, am fost foarte intrigat ca tata a platit pentru mine, cand am fost adus acasa de un roman cumsecade, numai de doua ori suma platita pentru cainele nostru, Litvinov, cand si el se ratacise. Ma asteptam sa plateasca macar de cinci ori mai mult…”. In aceasta metafora anecdotica este ceva care defineste spiritul tolerant al Romaniei ultimilor 87 de ani, caracterul umanitar al civilizatiei romanesti. Ma doare inima cand observ ca, in strainatate, Romania este perceputa numai prin strada, si anume: cainii de strada, copiii de strada, fetele de pe strada, hotii de strada… E mult prea putin! S-a ajuns la aberatii de genul celor intamplate la Lisabona, unde am tinut o conferinta de presa despre Romania , organizata de Ambasada Austriei. S-a apropiat un atasat de presa oarecare si mi-a soptit: „N-ai voie sa vorbesti asa de frumos despre Romania , ca nu te crede nimeni”. Dar eu vorbesc! Odata, in Polonia, la o conferinta internationala, am luat cuvantul in incheiere si am spus: „In mod regretabil, de patru zile vorbiti despre identitatea Europei, si doua lucruri nu le-am auzit – cuvantul Dumnezeu si cuvantul Romania !”.

– La Academia Evanghelica din Sibiu se vorbeste ca, printre altele, i-ati tinut ministrului federal o adevarata disertatie despre invatamantul multicultural din Romania . Este adevarat?

– I-am prezentat, spre exemplu, situatia abecedarelor. Zic: „Herr Bundesminister, mesajul Romaniei catre Europa Unita este urmatorul – la noi in tara , abecedarul se tipareste in peste zece limbi!”. Si fiindca stiu ca unui german trebuie sa-i traduci in sistemul lui de conceptie ceea ce inseamna acest enunt, am fost si mai explicit: „Asta inseamna ca la noi in tara exista tot atatea sisteme scolare in care limba de predare nu este cea romaneasca, ci limba materna a copilului. In Parlament, domnule ministru, sunt 19 etnii reprezentate, caz unic in Europa!”. Fiindca am presupus ca nici acuma nu isi poate imagina ce inseamna cele zece sisteme scolare, cu limba de predare neromaneasca, i-am spus: „Daca dvs. doriti ca pe cele doua fete ale dvs. sa le trimiteti in Germania la o scoala cu limba de predare turca, la 2-3 milioane de turci, nu puteti. Dar trimiteti-le aici, la Constanta sau la Babadag, unde exista numai cateva mii de turci, si acolo poate sa termine liceul si sa dea si bacalaureatul in limba turca”. Si, deoarece nici acuma inca nu eram sigur daca putea sa-si imagineze, i-am spus urmatorul lucru: „Herr Bundesminister, daca intrebati aici, la Sibiu, o copilita de etnie romana (ca romanii au descoperit acuma scolile germane), daca o intrebati, zic, pe Rodica Popescu: draguta, in ce clasa esti? In clasa a IV-a. Unde? La Liceul Brukenthal. Si ce limba straina inveti? Raspunde: limba romana… Asta este, domnule ministru, Romania europeana. Nici macar austriecii, care pana in 1918 au gestionat 13 natiuni, nici ei inca nu reusesc sa aprecieze corect mesajul romanesc catre Europa multiculturala”.

„Ortodoxia apartine in mod constitutiv spiritului european”

– Prin succesul cartilor dvs. sunteti un cetatean roman gata integrat in Comunitatea Europeana. Din perspectiva mult mai larga pe care o aveti, ce calitati ale poporului nostru credeti ca vor influenta pozitiv familia europeana in care ne pregatim sa intram?

– Dimensiunea bizantina. Sunt convins ca o tara atat de ortodoxa cum e Romania va completa in mod fericit viata spirituala a Europei Occidentale. Ortodoxia apartine in mod constitutiv spiritului european. Cand d-l Andrei Plesu a spus ca in fiecare roman exista un european care trebuie doar descoperit, ma intreb ce a dorit sa spuna. Suspiciunea mea este ca romanii, cand zic „european”, se gandesc la stilul de viata materiala si mentala din Europa de Vest, prelungit pana in America . Multi dintre ei cred ca trebuie sa adoptam si sa imitam acest stil, aceasta forma de viata, aceasta mentalitate care este in mod derivat tributara crestinismului catolic si protestant. De aceea, cand citesc ca Andrei Plesu a descoperit ca in fiecare roman zace un european, sper ca n-a avut in minte modelul antropologic vestic; sper ca are si el aceasta viziune autentica a omului ortodox. Eu, ca unul care 70 de ani a convietuit cu romanii, stiu ca religiozitatea mistica a romanilor a creat o relatie speciala cu Dumnezeu si care are toate sansele, sper din inima, sa revigoreze crestinismul apusean.

– Grecia ortodoxa este membra a Ue de peste un deceniu. De ce n-a reusit sa influenteze Apusul catolic si protestant?

– Pentru ca Grecia, asa cred, nu e prezenta prin religia ortodoxa, ci prin antichitate. Cine merge la Atena nu merge sa asiste la o slujba ortodoxa, ci sa-si rupa pingelele pe Acropolis. De aceea, zic: Romania , alaturi de Bulgaria mai mica, va duce in Vest si acest element al dimensiunii ortodoxe, al conceptului mental, intelectual si spiritual bizantin. Episcopul nostru, doctorul Cristoph Klein, a scris multe carti in care a incercat sa defineasca aceasta punte intre crestinismul occidental si cel rasaritean, gasind ca rugaciunea este cea care transcende granitele dintre Est si Vest.

„Sunt ingrozit ca de la Bruxelles ni se prescrie deja cat de lungi sa fie tijele florilor din piata”

– In marsul fortat al Romaniei catre Europa unita, s-ar parea ca taranii vor avea cel mai mult de indurat. Locuiti intre tarani, le ascultati spovedania pe romaneste, le dati sfaturi crestinesti. Ce le spuneti despre Ue?

– Despre tarani pot sa spun numai ceea ce sper. Sunt si eu ingrozit de aceste cerceluse din urechile vacilor; sunt ingrozit ca de la Bruxelles ni se prescrie deja cat de lungi sa fie tijele florilor din piata, dupa soi si dupa culoare – ceva de neconceput. Sper ca romanul nostru se va sustrage unor reglementari si unor regularizari absurde. Sper ca, totusi, va ramane atmosfera aceasta a satelor noastre care, din tinut in tinut, oglindeste ceva din prezenta lui Dumnezeu hic et nunc (aici si acum – n.red.) si isi va pastra individualitatea ei scoasa din timp. Am observat ca, si dupa ce a disparut partidul care tot timpul batea taranii la cap ce si cum sa faca, pamanturile tot se lucreaza. Desi tinerii fii si fiice de tarani care frecventeaza scolile din Sibiu vin acasa moderni, cu bluginsi, cu muzica asta infernala din combine etc., in timpul verii nu merg nici la mare, nici la munte, ci merg cu bunicutele la camp, la sapat si recoltat. Sper ca aceasta atmosfera va ramane, iar prezenta lor in sat va dainui. Sa nu uitam ca la noi lumea mai face petreceri de mare sarbatoare, se mai casatoreste cu alai pe ulita satului, se mai aduna la parastase, iar familia mai este adapost si refugiu, nu este atomizata ca in Apus.

– Credeti ca satul va putea ramane sat, iar taranul, taran?

– Satul va ramane matca spiritualitatii romanesti ortodoxe – care va fi o completare salutara la spiritualitatea occidentala. Cei care vin din Vest, si vin tot mai multi investitori si turisti, descopera viata de la tara si raman uluiti ca mai exista asa ceva pe lume. In Occident, visele lui Stalin si ale lui Ceausescu de a reduce diferenta dintre oras si sat, sunt deja o realitate… Si atunci, vin germanii, austriecii si altii, si ce zic ei: „Ce vedem noi aici, in Romania ? Vedem un baiat calare pe un cal care galopeaza prin mijlocul satului… Vedem doua fete care merg pe drum, una cu mana trecuta peste umarul celeilalte… Vedem doi baieti care se joaca de-a calul si vizitiul, folosind drept haturi o sfoara… Vedem ca te duci pe ulita si esti deja in mijlocul vietii…” Ceea ce eu completez: nu ma poate trimite sotia in vecini dupa lapte, ca, pana cand viu inapoi, s-a acrit; trebuie sa stau de vorba, sa povestesc cu fiecare satean, chiar daca l-am vazut numai ieri. Aici totul devine eveniment: disparitia liliacului alb, trilul ciocarliei care urca la cer, oracaitul broastelor, boala unei vaci, moartea unui cal pentru care trebuie sa sapi o groapa ca pentru imparatul. Dupa mine, viata fireasca este numai la tara , unde si ploaia imi este apropiata.
– Credeti ca aceasta viziune plina de mister cotidian asupra vietii ii va preface, 
ii va schimba si pe fratii nostri europeni din Vest?

– Nu stiu in ce masura toate acestea vor avea o inraurire asupra stilului lor de viata, a spiritului de a concepe lumea si cerul, dar stiu altceva: ei s-au plictisit de individualismul atomizat in care vietuiesc, de perceperea vietii numai prin televizor. Sunt convins ca aceasta inertie pozitiva a unor forme de viata rurala din Romania, traditiile satelor romanesti, vor impulsiona spiritualitatea Europei Occidentale in asa fel, incat unul de acolo sa nu mai fuga pana in India sau pana in Nepal in cautarea sacralitatii, gasind-o la noi. Faptul ca sacralitatea patrunde zilnic in profan in satele din Romania va fi, cred, perceput si de fratii nostri din Vest. Este tragic ca sasii au parasit aceasta tara si au ajuns acolo unde au ajuns. Ei ar fi putut fi o punte intre cele doua lumi adiacente. Cred ca noi, sasii, puteam trai pe aceste plaiuri inca 900 de ani: cu romani, unguri, sarbi, evrei si ceilalti. Nimeni nu ne-a alungat din tara !

– Va rog sa-mi permiteti o ultima intrebare: de ce n-ati plecat, totusi, in Germania , parinte Schlattner?

– De data aceasta un raspuns scurt si concis: pentru ca tin la aceasta tara si stiu ca Dumnezeu ma vrea aici. Aici ma cunoaste Dumnezeu dupa nume.!”

%d blogeri au apreciat: