Soarele străluceşte chiar dacă nu îl vedem

din noriA venit primăvara!

Eram convinsă că va sosi acest moment pentru că nu a lipsit niciodată din sufletul meu ( e anotimpul meu preferat) nici din succesiunea anotimpurilor, nici din calendarul tipărit sau on-line. Pare să lipsească însă din mintea unor oameni, care se lasă copleşiţi de griji, teamă şi uneori de boală. În urmă cu doi ani, am primit o lecţie de înţelegere minunată despre lumină, v-o spun şi vouă imediat.

Era vremea ca acum, de început de primăvară, cu cer de oţel gri mat, fără strălucire. Aşa se vedea de la sol, nici nu prea ridicam ochii spre înalt, eram tristă, murise mama de Crăciun. Am plecat din ţară să îmi vizitez fiica, în Anglia. Două curse până acolo, două decolări, două înălţări deasupra norilor, deasupra platoşei de oţel, gri mat, fără strălucire. Două întâlniri cu lumea de soare şi albastru senin, de dincolo de ceea ce vedeam de jos. La sol eram eu, vedeam, simţeam gri mat. În aer, în avion eram tot eu, ochii mei, inima mea, vedeam, simţeam lumină pură, irizată de norii albi pufoşi, înnobilată de un senin de albastru, atinsă de portocaliuri şi rozuri de nedescris. Două coborâri spre pământ, două aterizări. Jos la oameni, cerul era la fel de gri, cum era şi acasă când plecasem, cum e şi acum. Ochii nu mă înşelau atunci cum nu mă înşeală nici azi. Sus deasupra norilor era atunci şi ştiu sigur că este şi acum lumină albă pură, senin de albastru, portocaliuri şi rozuri care irizează norii albi.

Soarele străluceşte chiar dacă nu îl vedem!

%d blogeri au apreciat: