Softul de oameni

De când mă ştiu mi-au plăcut oamenii, probabil că m-am născut aşa. Când aveam vreo 3 ani şi ceva, eram s-o păţesc “autentic” datorită felului meu de a mă încrede imediat în oricine. Un zâmbet şi câteva vorbe calde ale unui străin m-au ademenit într-un mare pericol. Doar îngerul păzitor m-a salvat de la o tragedie care mi-ar fi pus tot restul vieţii pe un alt făgaş…Apoi a apărut tata şi totul a reintrat în normal.

Ani mai târziu, am trecut prin multe dezamăgiri în relaţiile cu alte persoane dar ce să vezi că tot îmi plăceau oamenii! Am un fel al meu de a porni la drum punând pe celălalt la un nivel de egalitate, acordându-i respect şi atenţie chiar de la început, dinainte de a-l cunoaşte. Uneori petreci mulţi ani cu un om şi înţelegi că n-ai cunoscut mai nimic din el… Şi atunci, cum e?

Pe măsură ce trece timpul, lucrurile se derulează şi după multe semne, care se transformă uneori în lovituri şi dezamăgiri, înţeleg şi accept cu greu faptul că omul acela, e altfel decât am crezut eu. Mi s-a spus că ar fi trebuit să procedez invers, să-l ţin pe cel mai de jos nivel de încredere acordată şi apoi, să-l promovez încet şi doar dacă dovedeşte că merită. Adică fix pe dos!

Măicuţa mea dragă, îmi spunea demult: “Măi mamă, dar tu nu l-ai văzut ce fel de om este? Că se vedea de la o poştă…ce caracter are!” Aşa am înţeles şi eu şi maica mea, că suntem diferite, că nu vedem la fel. Ea avea din naştere sau poate din felul în care şi-a trăit viaţa, la ţară printre fraţii şi surorile ei, un fel de radar de oameni. În câteva clipe scana perfect şi extrem de rar se înşela. Fiindu-i atât de natural să detecteze lipsa de autenticitate umană, mamei mele i se părea normal să am şi eu acelaşi instrument în dotare, că doar eram fiica ei. Cu toate acestea la mine nu a existat acest detector de autenticitate şi din acest motiv, peste ani şi întâmplări de viaţă, care m-au dus la răscruce de drumuri, a trebuit să-mi formez şi eu un “soft de oameni”.

Încăpăţânarea mea de a crede că oamenii sunt frumoşi şi buni este tot la locul ei. Am înţeles că este o parte din mine, că fără ea nu aş fi aceeaşi persoană. La un moment dat am simţit nevoia să-mi clădesc un sistem de apărare (nu de atac) şi am avut mari îndoieli în privinţa felului în care să-l proiectez şi să-l construiesc. Din ce material să îl fac ca să fie trainic şi să mă ajute toate viaţa?!

Mi-a luat ceva timp şi cărţi de citit, până când mi-am găsit calea. Am ales să-mi dezvolt cunoştinţele şi aptitudinile de comunicare, am deprins modalităţi de descifrare a limbajului corpului, mi-am antrenat capacitatea de înţelege dincolo de cuvintele spuse de cineva. Am învăţat să îmi cunosc reacţiile, să descopăr ce emoţii mi le-au provocat, m-am educat să îmi cunosc şi să-mi ascult intuiţia.

Astfel acţiunile mele au luat un alt contur. Chiar dacă mai am multe de învăţat şi de şlefuit la el, softul meu de oameni există şi funcţionează! Dar cel mai important lucru pentru mine este faptul că pe tot drumul acesta de construire a unui instrument de apărare, am reuşit să înţeleg că nu am nevoie de apărare, că nu mă atacă nimeni decât dacă permit eu asta, prin atitudinea mea. Aşa am ales voit să nu mă schimb şi să rămân cu drag de oameni, chiar dacă am fost rănită de multe ori.

M-am călit, m-am transformat, am înţeles, continui să învăţ.

Autenticitatea unui document scris se poate proba de către un expert grafolog, la fel se poate apela la specialişti pentru a verifica cât de adevărat e un tablou sau o bijuterie. Dar cu un om cum faci să-i descoperi autenticitatea?! La ce expert să apelezi, altul decât la propria ta formă de percepţie şi cunoaştere a oamenilor… Instrumentul meu de apărare este de fapt un senzor de autenticitate umană, mai bine spus este o cale de cunoaştere.

Acum cred că autenticitatea unui om se vede în ochii lui, când te priveşte direct, se simte în strângerea de mână. Cât de adevărat este el sau ea, afli de cum deschide gura sau cum zicea bunica : “Îl cunoşti după cum calcă, maică…” Cât de mult se respectă pe el şi pe ceilalţi e vizibil uneori de la prima privire. Poţi înţelege multe din atitudinea unei persoane faţă de copiii mici, faţă de animale, faţă de străini sau de bătrâni neputincioşi. Sau şi mai multe poţi vedea din comportamentul unui om faţă de părinţii și copiii săi. Se vede din reacţia sa la necaz dar parcă afli mai multe din reacţia unui om la bucurie…

Cel mai bine înţelegi atunci când lipsesc aceste elemente de autenticitate ale unui om. Aşa cum percepi întunericul (în) ca absenţa luminii…

Un om care arată mereu către lipsurile altuia, care râde de slăbiciunile semenilor, care îşi vânează competitorii şi îi denigrează pentru ca astfel să pară el mai bun, e lipsit de autenticitate. Poate că este un bun profesionist dar ce mai contează…

Dacă în schimb profesionistul acela ar evidenţia punctele tari ale colegilor săi, ar ajuta oamenii să-şi folosească valorile, şi-ar măsura forţele onest cu oponenţii săi şi le-ar aprecia calităţile, poate că atunci propriile sale valori ar primi şi strălucirea autenticităţii…

%d blogeri au apreciat: