Relația deficitară cu sinele e cauza numărul 1 de eșec

Statistic vorbind, relația deficitară cu sinele este prima cauză a eșecului în relația cu alți oameni…Așa afirmă Gary Chapman în cartea „Cele cinci limbaje ale iubirii”.

De ce ne preocupă atât de mult relația cu alte persoane?

Pentru că este normal să dorim să fim acceptați, plăcuți, înțeleși, căutați de alți oameni, să fim pe placul lor, să facem parte din anumite grupuri, să fim populari. Este una din nevoile de bază ale omului, una profundă și sufletească. Poate că teoria (adică mecanismele) nu are prea multă importanță în acest punct al discuției  dar e clar că toți avem aceste trăiri. Unele dintre cele mai intense nevoi de acest fel le resimt adolescenții, pentru că ei sunt la vârsta la care absolut orice li se întâmplă ia proporții planetare și accente dramatice. Adulți fiind știm bine că nu e chiar așa…dar am fost și noi adolescenți.

Și totuși

Cum să îi poți înțelege și iubi pe ceilalți oameni atâta timp cât nu știi sau nu vrei să faci același lucru cu tine?! Psihologul spune că problema acceptării de sine nerezolvată în adolescență se complică la adulți și va izbucni cu siguranță mai târziu, cu efecte mai greu de estimat și de depășit. Coach-ul ne duce pe calea cunoașterii acolo unde cheia e una singură – să ne cunoaștem pe noi, să ne înțelegem și apreciem cu onestitate – fără pretenții nesusținute. Relația cu ceilalți începe de la relația cu sinele și o copiază în mod fidel. TU ai o relație bună cu tine? Dacă da, cum o poți duce la următorul nivel? Dacă nu, ce mai aștepți? Spune-mi … ca să te pot ajuta!

 

Încrederea la puterea +40

Încă este un subiect sensibil pentru o parte dintre femeile care intră în această categorie de vârstă. Continuă din păcate să fie un subiect tabu pentru mulți dintre bărbații care au o asemenea femeie alături. Este motiv de discuție și de panică pentru cei care nu concep că lucrurile se schimbă și își doresc ca raportul de forțe să rămână ca la început. El comandă ea se supune.

Pentru ele a se descoperi cine sunt și a merge cu curaj pe calea aceea, devine deosebit de important. Pentru ei totul devine o amenințare căreia nu știu să-i facă față altfel decât cu un blocaj, cu ceartă, cu pericol de rupere a relației.

În această situație comunicarea dintre cei doi e prima care dispare când ar trebui să fie primul instrument la care să se apeleze. Fără încredere în celălalt, comunicarea  nu merge. Doar că pentru asta e nevoie de două persoane, câte una la fiecare capăt al relației. Și dacă unul a intrat în blocaj și nu mai iese…restul devine ușor de ghicit.

Să înțelegem cât este de importantă decizia și demersul unei femei de peste 40 de ani de a avea încredere în ea însăși. Asta înseamnă un mare efort și consum de energie, pentru o etapă esențială din viața EI, la care are tot dreptul, la fel ca orice om de pe lumea asta. Dacă ea a ajuns în acel punct în care simte că trebuie să știe cine este, cum să aibă încredere în sine, nu are cum să nu meargă mai departe…este un proces natural.

Privind din perspectiva lui, acest proces poate fi înfricoșător (este veșnica teamă de schimbare) doar că depinde numai de EL să nu se ajungă la probleme reale de cuplu. Efortul femeii poate fi înțeles, acceptat și susținut. În procesul acela de schimbare ea e vulnerabilă, pentru că își consumă aproape toate resursele. Dar bărbatul care va înțelege că pentru partenera sa este o nevoie ca de aer, va câștiga prețuirea ei și o va avea alături în viitor o femeie mai puternică, o femeie fabuloasă care va ști că el i-a fost alături.

Hai să apelăm la rațiune. Bărbații pot înțelege că femeile au nevoie de ei să le susțină în transformarea lor. Femeile pot înțelege că acest proces produce teamă partenerilor lor, și pot conduce lucrurile cât mai lin. Orice ar fi de unii singuri ( ea să se regăsească, el să se opună sau să se apere de un rău imaginar)nu pot face ca lucrurile să intre în armonie. Merită să facă un efort reciproc de cunoaștere, de acceptare și susținere. Cred că doar așa relația lor va urca la următorul nivel.

 

Pe unii nu pot să-i sufăr

Mi-am pus această problemă de foarte multe ori, pentru că am simţit nevoia să înţeleg ce se întâmplă. Întrebarea şi căutarea mea avea scopul de a trece dincolo de prima impresie, aceea evidentă pentru care mi-au displăcut unele persoane. Adică de ce mă supără de exemplu faptul că unii oameni (cu care interacţionez, evident că nu e vorba toată suflarea) spun minciuni sau sunt incorecţi, sau manifestă superficialitate, impoliteţe, lipsă de respect, etc.

Ce e în spatele reacţiei?

Am găsit o posibilă explicaţie într-un pasaj din cartea Umbra scrisă de Adrian Nuţă, care în esenţa sa, spune că tot ceea ce ne irită la un om este de fapt un aspect al propriei noastre personalităţi, pe care nu îl conştientizăm încă sau nu îl acceptăm ca fiindu-ne propriu. Adică cum am putea tocmai noi să fim aşa, precum oamenii cei mai supărători?! Exclus!

Acelaşi lucru

Mai simplu spus există şi în noi, se manifestă şi în noi acele lucruri pe care le condamnăm la alţii. Iar lecţia este să acceptăm asta, să înţelegem că şi noi mai spunem câteodată o minciună, mai călcăm pe lângă linia corectă, mai picăm în tentaţia superficialităţii, avem momente în care nu acordăm respectul cuvenit, sau nu acceptăm că pot exista şi alte soluţii, mai bune decât ale noastre, etc.

Avem multe de învăţat în călătoria noastră către noi înşine. Dacă ar fi să rezum totul la ideea articolului de azi aş zice că esenţial este să ne cunoaştem şi să ne acceptăm aşa cum suntem. Făcând acest exerciţiu onest, noi cu noi înşine, ulterior ne va fi uşor şi firesc să-l facem şi cu ceilalţi. Poate fi calea spre armonizare interioară dar şi a relaţiilor cu restul oamenilor. Până la urmă chiar e imposibil de acceptat ideea că avem în noi, că putem să manifestăm (în anumite condiţii, desigur) un comportament supărător, la fel cum fac şi ăia nesuferiţi? Eu cred că nu. Voi ce părere aveţi?

Dar şi mai interesant ar fi să-mi spuneţi cum credeţi voi că vă ştirbeşte asta (asumarea acestui lucru adică) personalitatea, potenţialul de dezvoltare, şansele de a vă împlini?