Comunicare

Cum reacţionăm la întrebări?

inimi-albastre3.pngpuzzleMajoritatea oamenilor au un sentiment de disconfort atunci când li se pun întrebări. În multe cazuri este posibil să fie îndreptăţiţi să se irite şi să dezvolte un comportament defensiv ca urmare a interogatoriului la care sunt supuşi. Sau mai bine spus din cauza stilului de a li se pune întrebările, care le dă senzaţia de interogare. În multe cazuri însă poate fi şi o sensibilitate exagerată. Spun asta pentru că întrebările au rostul lor esenţial în viaţa noastră. Dacă sunt bine alese, corect formulate şi adresate la momentul oportun, pot fi de mare ajutor, pentru că provoacă răspunsuri şi uneori schimbări extraordinare. Vă explic imediat ce şi cum.

Să luăm ca exemplu o relaţie (de prietenie, de familie, profesională, nu contează) şi contextul ei mai larg. În timpul în care interacţionează cei doi sau mai mulţi actori implicaţi în relaţie, oamenii discută între ei. Au zilnic nevoie să afle lucruri unii despre alţii (să-şi completeze puzzle-ul) dar şi să transmită mesaje unii altora. Aceste două procese (de a cere informaţii şi de a transmite mesaje) au loc în viaţa oricui, se întâmplă aproape simultan şi atât de firesc încât ne-am obişnuit să le considerăm deloc importante. Din acet motiv le acordăm prea puţină atenţie şi am devenit uşor uşor inadaptaţi la a înţelege, stabili, menţine, îmbunătăţi, respecta o relaţie. Consider că din acest punct de vedere suntem în pericol! Am devenit intoleranţi.

Atunci când un mesaj nu trece limpede de la vorbitor la ascultător, apare nevoia de clarificare. Aşa îşi face apariţia prima întrebare dintr-o conversaţie. După care în funcţie de răspunsul primit, ascultătorul poate continua cu alte întrebări, pentru a afla tot ce are nevoie sau pentru a-şi clarifica foarte bine informaţia pe care a primit-o. Îşi întregeşte imaginea celor auzite, aşa cum se pun piesele într-un puzzle, pentru a compune imaginea de ansamblu. Când  se schimbă rolurile, celălalt vorbeşte şi primul ascultă, procesele sunt aceleaşi. Ceea ce este absolut normal.

Mai departe logica e simplă: întrebările au rol de clarificare şi atâta timp cât sunt adresate cu bun simţ, sunt formulate corect nu avem motive să reacţionăm negativ. E timpul să ne educăm în acest sens, să avem mai multă răbdare să ascultăm înainte de a vorbi, să înţelegem înainte de a reacţiona, să învăţăm ce întrebări se pun şi ce cuvinte se folosesc, astfel încât rezultatul convorbirii să fie pozitiv şi mulţumitor pentru cei implicaţi.

Afirm cu convingere că modul în care reacţionăm la întrebări, ne afectează relaţiile. Un alt factor la fel de important este felul în care ascultăm şi comunicăm. Comunicarea face parte din aşa numitele aptitudini sociale (soft skills) şi este o artă pe care o putem învăţa cu toţii, dacă vrem să avem relaţii excelente. Dacă nu…continuăm să rămânem în pericol!

Standard
Comunicare

5 niveluri de discuţii

Întrebarea Andreei din comentariul ei la articolul meu de ieri, Comunicarea între şabloane şi generalizări, m-a făcut să continui căutarea de înţelesuri. Citind pe internet despre clişeele verbale, despre ce poate fi în spatele exprimărilor general valabile, am găsit articolul intitulat Nevoi fundamentale în comunicare, pe Blog by Bodgan Mândru. Mie personal mi-a limpezit şi mai mult lucrurile şi cred că e de bun augur să fac o completare azi, mai ales că aşa vă şi semnalez şi vouă un material util.

Concret iată legătura dintre nevoia de intimitatedescrisă pe larg în finalul articolului lui Bogdan Mândru şi ceea ce spuneam ieri. Avem modalităţi diferite de a discuta, în funcţie de contextul în care ne aflăm dar mai ales în funcţie de cât de apropiaţi suntem faţă de persoana cu care discutăm. Autorul plasează limitele de distanţă/apropiere pe care le stabilim în conversaţiile noastre, pe 5 niveluri după cum urmează:

Nivelul 5 – discuţiile clişeu, care se referă la fapte şi situaţii ce nu au legătură cu persoanele care comunică. Nivelul 4 – raportarea faptelor, acele discuţii în care referirea la propria persoană este indirectă. ( am auzit că…mi s-a relatat că…). Nivelul 3 – evaluări şi idei personale – discuţii în care referirea la propria persoană presupune un anumit grad de dezvăluire personală (eu cred că…). Nivelul 2 – sentimente, emoţii – acele discuţii în care referirea la propria persoană se realizează la nivel afectiv (îmi place să…, mi-e frica să…) Nivelul 1 – împărtăşire completă – discuţii care presupun deschidere totală, discuţii care se realizează cu persoanele cele mai apropiate (partener, părinte, prieten de suflet, preot, psihoterapeut, etc).

Articolul domnului Bogdan Mândru este mult mai vast decât am redat eu şi merită a fi citit, pentru că aduce o perspectivă mai teoretică asupra comunicării în general dar şi a temei pe care am pus-o ieri pe tapet.

Standard
Comunicare

Comunicarea între şabloane şi generalităţi

nodDe câte ori aţi asistat sau aţi fost implicaţi în conversaţii de genul acesta, care se gâtuie între şabloane şi generalităţi? Eu personal de multe ori şi recunosc faptul că aproape întotdeauna am rămas cu o insatisfacţie. De ce? Pentru că simt lipsa elementului uman, e emoţiilor, a autenticităţii, uneori chiar şi a conţinutului. Rămân doar nişte cuvinte chioare, fără înţeles. Ori pentru mine tocmai aici e toată frumuseşea unei conversaţii, partea în care apare omenescul, naturaleţea fiecăruia şi care face legătura dintre cei doi. Cred că liantul unei relaţii, de orice fel ar fi ea este comunicarea, care e vie numai dacă este reală. Ei, asta se aplică de la caz la caz, veţi spune; aveţi dreptate, şi totuşi…

Ştiu că nu e la fel de simplu pentru toată lumea să se deschidă în timpul unui dialog, că sunt necesare multe elemente de siguranţă chiar şi atunci când oamenii se cunosc bine, darămite când sunt abia la stadiul de cunoştinţe… Spun din experienţă proprie că uneori pot trece ani cu nemiluita şi să rămâi ferm convins că nu poţi să te înţelegi cu o persoană, tocmai din acest motiv. Pentru că refuză, sau nu poate, sau îi este teamă să spună în cuvinte, ceea ce simte. Pentru că uneori nu ştie cum să comunice, dar pentru că nu abordează acest lucru deschis, celălalt habar nu are cu ce se confruntă primul. Şi fie muţeşte, nu mai comunică deloc, fie face abuz de cuvinte, o dă pe şabloane şi generalizări, ca să fie în siguranţă. Lucru care în final tot la  sugrumarea comunicării duce. La urma urmei nu te implici cu nimic atunci când dai o replică de genul : Se spune că…. în loc de Părerea mea este … Cred că aici e problema, o lipsă de asumare a opiniei personale, pe care oricum o avem, fie că o verbalizăm spre exterior fie că nu. Şi uite aşa se duc naibii relaţiile interpersonale şi încrederea. Din lipsa de comunicare autentică.

Hai să dau un mic exemplu ca să fiu mai clară. Cum vi se pare următoarea convorbire?

„- Ce părere ai despre subiectul …? – În general acest lucru este abordat superficial aşa că majoritatea oamenilor îl interpretează aşa….  – Bine dar totuşi cum îl percepi tu?  – Hm…nu-mi place.   – De ce?  – Pur şi simplu nu îmi place; nu ştiu de ce; nici usturoiul nu-mi place… – Mda,…răspuns tipic…ce să zic!”

Am redat un fragment dintr-o discuţie reală în care primul interlocutor domnul X este interesat de opinia celui de-al doilea, domnul Y, despre o anumită temă (am pus puncte puncte pentru că nu e relevantă în contextul acestui articol). Primul răspuns al lui Y e o generalitate, un răspuns din statistici, nicidecum unul despre opinia sa, pe care i-a cerut-o X. Care insistă să afle ce crede interlocutorul său şi primeşte un răspuns clar de închidere. Ca încheiere bagă şi X un şablon, sau poate tot o generalizare (tipic pentru categoria….de oameni din care şi tu Y faci parte).

Oare de ce ambii parteneri ai conversaţiei s-au simţit nemulţumiţi şi au abandonat convorbirea?! Şi cum ajută şabloanele verbale,  referirea la opinii general valabile comunicarea dintre două fiinţe vii, care de fapt vor să relaţioneze?! Părerea voastră este folositoare pentru mine şi vă ia un singur minut să o lăsaţi în comentarii, mai jos. Vom pregăti astfel împreună o nouă porţie de coaching, despre comunicare.

Standard
General

Steagul lui Ionuț

ionut„Sunt foarte mândru că am fost nominalizat de revista Time printre cei mai influenţi adolescenţi ai anului 2013. Sunt foarte mândru să reprezint România în lume, într-o manieră pozitivă”, a scris Ionuţ Budişteanu astăzi pe pagina sa de pe reţeaua de socializare Facebook.

Ionuț Budișteanu are 19 ani, se mândrește că e român și uimește lumea la propriu cu valoarea sa, cu atitudinea de învingător și cu autenticitatea celor 7 ani de acasă. Pentru toate acestea am un profund respect!

Standard