Întrebarea de marți…

Ați observat că lucrurile care vi se întâmplă au fix acea însemnătate pe care le-o atribuiți în mintea voastră? Mi s-a părut o întrebare firească pentru o zi de marți, care este guvernată de Marte zeul războiului. Ca să detaliez tema propusă continui cu două întrebări:

Cum adică lucrurile „mi” se întâmplă așa cum „le gândesc eu”? Păi nu se întâmplă așa cum vor ele, așa cum curge viața?

😉 Răspunsul este da la ambele întrebări și vă explic de ce este așa. Ghilimelele indică faptul că acolo intervin percepțiile personale în derularea lucrurilor iar lipsa ghilimelelor din a doua întrebare indică faptul că acolo lucrurile curg firesc, intrinsec, independent de percepțiile și dorințele fiecăruia. Mmm…suntem tot în ceață ?!

Un exemplu va clarifica totul. Să spunem că am plecat supărată de acasă pentru că am descoperit că un cunoscut m-a păcălit într-o anumită chestiune. Pe parcursul zilei îmi întorc gândul pe toate părțile și când primesc un telefon de la cineva care dorește să discutăm un proiect de colaborare, îmi vine în minte teama de a fi păcălită din nou. Astfel că reacționez condiționată de acest sentiment întreținut în mod artificial și zic pas. Cu alte cuvinte dacă aveam mintea limpede sau neinfluențată de cele întâmplate mai devreme aș fi putut gândi și reacționa altfel, mai deschis, mai constructiv.

Cât despre a doua chestiune, cea referitoare la faptul că lucrurile se întâmplă firesc, spuneam că e la fel de adevărată. Viața are felul ei de a se petrece, de a se manifesta și dacă sunteți obiectivi veți recunoaște că noi influențăm asta într-o foarte foarte mică proporție. Ce vreau să spun este că totul curge indiferent de felul în care reacționăm noi la ceea ce se întîmplă, cu precizarea că dacă alegem să ne împotrivim am putea înrăutăți situația iar dacă alegem să ne armonizăm cu viața, am putea trece mai repede și mai ușor prin situațiile respective. Sigur că discuția este de la caz la caz…

Voi ce exemple aveți?

 

 

Ce va zice lumea?

inimi-albastre3.pngsocial condLucrând pentru articolul de ieri Cum reacţionăm la întrebări? am citit despre conceptul de condiţionare socială. Deşi ştiam în mare despre ce este vorba, nu cunoşteam această definiţie. Simt nevoia să comentez puţin cu voi, întrucât apreciez că este o infomaţie relevantă pentru explicarea reacţiilor noastre în multe situaţii din viaţă.

Sigur aţi auzit argumentul suprem, de la cineva din familie, drept răspuns la intenţia voastră de a face un anume lucru, într-un mod diferit: „- Ei dragă dar cum e posibil aşa ceva?! Ce va zice lumea?!” Mi-a fost spusă şi mie în adolescenţă, ba chiar am spus-o la rândul meu copiilor mei, ani mai târziu, în postura de mamă. Uneori o mai gândesc şi azi.

Cum se explică asta? De ce ne pasă atât de mult de gura lumii? Pot să apară multe întrebări… Este reacţia de condiţionare socială despre care vorbeam. Suntem expuşi în continuu, din copilărie şi până la bătrâneţe, la opiniile altor oameni, care fac parte din societatea în care ne mişcăm sau din grupurile unde dorim să accedem. Pentru că vrem să fim acceptaţi, primiţi, recunoscuţi, integraţi, respectaţi etc. ajungem să ne punem mereu problema altora: cum vor reacţiona ceilalţi, cum vor privi ceilalţi, ce vor spune, ce vor face, etc…Facem acest exerciţiu de gândire înainte de a lua o decizie, înainte de a acţiona, înainte chiar şi de a răspunde la o simplă întrebare. Ne gândim serios ce vrea să audă şi uneori alegem să răspundem în concordanţă cu aşteptarea celui care întreabă dar în neconcordanţă cu ce simţim noi. Cât de benefic şi cât este în detrimentul nostru să facem asta, rămâne să înţelegem fiecare dintre noi.