Oamenii nu vor să comunice!

inimi-albastre1.pngOamenii nu vor să comunice! Adevărat sau fals?

Am auzit azi această părere, expusă cu convingere într-o conversaţie amicală care mi-a făcut o reală plăcere. Am zâmbit şi nu m-am exteriorizat imediat, aşteptând politicoasă ca interlocutorul meu să facă o pauză. Dar pe dinăuntru am reacţionat imediat, am spus sus şi tare (pe muţeşte) că NU, nu e aşa. În opinia mea oamenii vor să comunice, au mare nevoie de asta dar nu ştiu să o facă, nu au ocazia să o facă, le e teamă să încerce. Pornind de la această mică conversaţie de seară, mă gândesc să vă cer răspunsuri la următoarele două întrebări, prin exprimarea opiniei voastre personale şi nu printr-un răspuns de genul: în general, se pare că, se spune că…:

1. Ce crezi că îi împiedică pe oameni să comunice între ei?

2. Cum ţi-ar plăcea să aibă loc comunicarea dintre tine şi alte persoane?

Dacă aveţi alte întrebări la care să răspundem în aceeaşi tematică, scrieţi-le în comentarii la acest articol. Mulţumesc!

Comunicarea între şabloane şi generalităţi

nodDe câte ori aţi asistat sau aţi fost implicaţi în conversaţii de genul acesta, care se gâtuie între şabloane şi generalităţi? Eu personal de multe ori şi recunosc faptul că aproape întotdeauna am rămas cu o insatisfacţie. De ce? Pentru că simt lipsa elementului uman, e emoţiilor, a autenticităţii, uneori chiar şi a conţinutului. Rămân doar nişte cuvinte chioare, fără înţeles. Ori pentru mine tocmai aici e toată frumuseşea unei conversaţii, partea în care apare omenescul, naturaleţea fiecăruia şi care face legătura dintre cei doi. Cred că liantul unei relaţii, de orice fel ar fi ea este comunicarea, care e vie numai dacă este reală. Ei, asta se aplică de la caz la caz, veţi spune; aveţi dreptate, şi totuşi…

Ştiu că nu e la fel de simplu pentru toată lumea să se deschidă în timpul unui dialog, că sunt necesare multe elemente de siguranţă chiar şi atunci când oamenii se cunosc bine, darămite când sunt abia la stadiul de cunoştinţe… Spun din experienţă proprie că uneori pot trece ani cu nemiluita şi să rămâi ferm convins că nu poţi să te înţelegi cu o persoană, tocmai din acest motiv. Pentru că refuză, sau nu poate, sau îi este teamă să spună în cuvinte, ceea ce simte. Pentru că uneori nu ştie cum să comunice, dar pentru că nu abordează acest lucru deschis, celălalt habar nu are cu ce se confruntă primul. Şi fie muţeşte, nu mai comunică deloc, fie face abuz de cuvinte, o dă pe şabloane şi generalizări, ca să fie în siguranţă. Lucru care în final tot la  sugrumarea comunicării duce. La urma urmei nu te implici cu nimic atunci când dai o replică de genul : Se spune că…. în loc de Părerea mea este … Cred că aici e problema, o lipsă de asumare a opiniei personale, pe care oricum o avem, fie că o verbalizăm spre exterior fie că nu. Şi uite aşa se duc naibii relaţiile interpersonale şi încrederea. Din lipsa de comunicare autentică.

Hai să dau un mic exemplu ca să fiu mai clară. Cum vi se pare următoarea convorbire?

„- Ce părere ai despre subiectul …? – În general acest lucru este abordat superficial aşa că majoritatea oamenilor îl interpretează aşa….  – Bine dar totuşi cum îl percepi tu?  – Hm…nu-mi place.   – De ce?  – Pur şi simplu nu îmi place; nu ştiu de ce; nici usturoiul nu-mi place… – Mda,…răspuns tipic…ce să zic!”

Am redat un fragment dintr-o discuţie reală în care primul interlocutor domnul X este interesat de opinia celui de-al doilea, domnul Y, despre o anumită temă (am pus puncte puncte pentru că nu e relevantă în contextul acestui articol). Primul răspuns al lui Y e o generalitate, un răspuns din statistici, nicidecum unul despre opinia sa, pe care i-a cerut-o X. Care insistă să afle ce crede interlocutorul său şi primeşte un răspuns clar de închidere. Ca încheiere bagă şi X un şablon, sau poate tot o generalizare (tipic pentru categoria….de oameni din care şi tu Y faci parte).

Oare de ce ambii parteneri ai conversaţiei s-au simţit nemulţumiţi şi au abandonat convorbirea?! Şi cum ajută şabloanele verbale,  referirea la opinii general valabile comunicarea dintre două fiinţe vii, care de fapt vor să relaţioneze?! Părerea voastră este folositoare pentru mine şi vă ia un singur minut să o lăsaţi în comentarii, mai jos. Vom pregăti astfel împreună o nouă porţie de coaching, despre comunicare.

Puterea de a învăţa din critici

sigla RTimagineVoi vorbi la Conferinţa Imagine Leadership, organizată de AIESEC – Galaţi în perioada 20-21 februarie, la Complexul Muzeal de Ştiinţe – Grădina Botanică mai pe scurt . Le mulţumesc organizatorilor pentru invitaţia de a fi speaker, mă simt onorată!

Cred că un conducător autentic operează cu un set de valori personale, printre care există şi puterea de a învăţa din critici. De aceea voi aborda în intervenţia mea ceva din această zonă delicată. Capacitatea de a extrage din criticile (de bun simţ) pe care le primim, acele aspecte ale noastre care sunt de îmbunătăţit, ne diferenţiază ca oameni, în multe feluri. La fel cum şi capacitatea de a spune asertiv unui om, ce anume este de şlefuit la atitudinea sa. Adică postura opusă aceleia de a primi feedback. Diferenţierea asta multiplă apare ca un joc al luminii, care este aruncată pe pereţi de o suprafaţă cu faţete; sau ca un joc al umbrelor …depinde de fiecare la ce se concentreză : la lumini sau la umbre. Suprafaţa care ricoşează e orgoliul, iar faţetele sunt tot atâtea câte carate are fiecare ego în parte…Cu cât hrănim mai mult orgoliul personal cu atât şlefuim mai tare încă o faţetă. Sigur la final lucrarea arată minunat, cristalul e o operă de artă dar…cine va mai putea pătrunde prin el, până la esenţa acelui om învelit în propriul orgoliu?! Cine mai poate vedea ceva într-o oglindă care dă înapoi o imagine compusă, multiplă? Întrebarea de fapt este cine îşi doreşte să înveţe din ceea ce i se întâmplă în viaţă şi nu este doar una retorică. Leaderii în opinia mea au nevoie de acest lucru poate mai mult decât ceilalţi pentru a putea să îşi îndeplinească misiunea : de a conduce, a inspira, a motiva oamenii, de a lucra împreună cu ei.

Vorbeam mai sus despre o diferenţiere a oamenilor în funcţie de felul în care reacţionează la criticile primite. Unii înţeleg imediat iar alţii nu. Unii aleg să fructifice alţii ignoră, ba chiar o iau personal şi se supără. Iată la ce mă refer mai exact: 

Cei care înţeleg din prima au deprinderea de a-i asculta pe oameni, atunci când li se adresează. Asta pentru că ei practică nivelul al 2lea de ascultare, în care îşi concentrează atenţia pe tema discuţiei, pe ceea ce le comunică interlocutorul lor. În felul acesta discuţia rămâne la nivelul problemei semnalate prin feedback, şi este analizată doar posibilitatea de corectare a acţiunii care a fost mai puţin reuşită.

Oamenii care nu înţeleg (deocamdată) ce potenţial conţine puterea de a învăţa din criticile constructive primite, au deprinderea fie de a nu asculta deloc (cu sensul de a nu auzi) ce li se spune, sau ascultarea lor e de nivel 1. Asta înseamnă că atunci când le vorbeşte un interlocutor, atenţia lor se concentrează pe ei înşişi, nu pe tema discutată. La auzul vorbelor, reacţionează pur şi simplu personal, fără a se detaşa ca să ajungă la esenţă şi supărarea-i gata…Cu alte cuvinte au mutat problema de la tema discuţiei la persoană, a lor şi/sau a celuilalt (după cum e faţetat orgoliul…). Aşa iau naştere divergenţele, conflictele, supărările.

În concluzie rolul unei critici constructive este de semnala o acţiune care a fost făcută incorect, cu scopul ca repetarea pe viitor a aceleiaşi acţiuni să fie reuşită. În asta stă potenţialul de putere. Când ai dorinţa de a învăţa, asta e aur curat. Cineva îţi arată ce nu e ok, ce vrei mai fain de atât? Îţi arată fix ce e de îmbunătăţit, tot ce ai de făcut e să lucrezi apoi acolo, pe zona aceea.

Cine trăieşte după acest principiu înţelege potenţialul pe care îl acordă acest gen de abordare. Oglindirea în semeni ne dă recunonaştere, motivare, energia de a continua evoluţia. Cine alege să mai adauge un carat orgoliului personal, depune o muncă asiduă, care probabil îi aduce o protecţie suplimentară la încercările de a se pătrunde din exterior. Care dintre ipostaze merită consumul de muncă, de energie, în opinia voastră? Evoluţia sau şlefuirea orgoliului? Sunt curioasă ce păreri aveţi şi le aştept sub formă de comentarii la acest articol.

Septembrie luni, Octombrie marti

Am trait ziua de azi cu sentimentul clar ca gata, s-a dus caldura si vine iarna. Am intrat serios in ploaie, frig si toamna care de maine incepe si mai si. La sfarsitul saptamanii trecute am calatorit putin, pana in Vrancea, la casa bunicilor mei materni, unde am prins vara din urma pentru cateva ore. Am stat la masa in curte, printre rudele venite din toate directiile special pentru asta dar si oameni din sat, intr-o adunare simpla de pomenire a familiei. M-am aflat din nou intre lucrurile simple ale vietii, seninul cerului, formele norilor de zahar, ademenirea merelor inca atarnate de crengi, auriul gutuilor, mirosul tufelor de trandafiri din curte, inalte cat un stat de om, pufusenia pisicii care stie sa deschida frigiderul… Dincolo de toate m-a impresionat bunatatea bucatelor si gestul profund de a le oferi in amintirea celor dusi. Implinirea celor care s-au ostenit sa le faca pe toate. Smerenia celor care au primit cu normalitate gestul de aducere aminte. Credinta bunicilor si a parintilor, asa cum am invatat-o, asa cum o traim si asa cum o lasam copiilor nostri. Valori-comori de suflet.

Nevoia de a contribui si nu numai…

sigla-RT.pngNevoia de a apartine si de a contribui sunt doua dintre valorile esentiale, credintele interioare sau principiile de viata ale oamenilor. Manifestarea lor in viata de zi cu zi se face cu dragoste de semeni, daruire de sine, respect, spirit de echipa, efort, rabdare, creativitate, disciplina, altruism, empatie,etc. In acelasi timp avem nevoie ca de aer de a fi noi insine, originali, unici, liberi si de a primi din partea celorlalti recunoasterea individualitatii noastre. Avem nevoie de toate acestea ca sa evoluam. Avem nevoie unii de altii pentru a invata, a realiza si a ne bucura ca apartinem unei comunitati ( familie, grup ) la ale carei reusite am contribuit.

De la like la comentarii

Cum sa va provoc sa faceti trecerea de la un simplu like la postarea unui comentariu? Aceasta e intrebarea pe care mi-o pun de cateva zile. Am rabdare,stiu ca nu se va petrece peste noapte dar totusi…ce as putea sa fac? Am adresat , timid ce e drept, acest indemn catre cativa prieteni de pe FB, ca raspuns la like-uri. Daca ati dat like inseamna ca ati intrat pe link, pe blog si pe articolul respectiv cel putin. Cea mai mare actiune a fost deja realizata, citirea materialului. Citirea si intelegerea au creat in mod cert un ecou in mintea voastra. Sunt extrem de curioasa, cum as putea oare sa-l aflu? OK, una dintre posibilitati ar fi sa fiu mai indrazneata si sa va cer deschis opinia. Pai uite, chiar asta fac. Va rog sa interveniti pe fiecare articol care va place sau nu va place, si sa imi spuneti exact asta, scurt si la obiect, ce anume v-a placut sau nu. Mi-ar fi deosebit de folositor sa inteleg ce idei v-au inspirat articolele, ce imagini vi s-au zugravit in minte sau ce dilema au starnit. O alta posibilitate ar fi sa trimit aceasta rugaminte pe e-mail catre voi. Ar consuma mai mult timp dar e o varianta. Voi ce alta posibilitate vedeti? Si care dintre ele vi se pare mai potrivita?