Provocare la fericire

Este tema pe care o aleg pentru următorul atelier Porția de Coaching & Points of You, care va avea loc în prima săptămână (4 – 8) din mai. Educația pentru fericire este un subiect important care strălucește prin absență și care ar trebui (în opinia mea) să fie o temă prioritară în curricula extrașcolară.

Nu știu câtă lume este conștientă de faptul că lipsa acestui gen de educație ne privează de ani de viață, în care am fi putut trăi armonios. În schimb ne ducem traiul (oarecum) la întâmplare, printre griji, influențe, intimidări, blocaje mentale, automatisme de comunicare și de comportament – multe complet străine eu-lui nostru … Unii oameni sunt prin natura lor mai curajoși și se scutură singuri, citesc, întreabă, caută, aplică, se lovesc, continuă și după ani și cicatrici…răzbesc. După care îi ajută și pe alții să facă la fel. Dar sunt și tineri (și nu numai tineri) care pur și simplu se scufundă sub greutățile artificiale puse de ceilalți (sau chiar de ei înșiși) pe umerii lor. Se pierd pe drum și ce păcat…

Ce e de făcut?

Să rămânem impasibili pentru că așa am trăit și noi, nu ne-a arătat nimeni cum să privim și să înțelegem viața, regulile, părinții, școala, familia, căsătoria, relațiile, obligațiile unui serviciu, societatea,…fără să rămânem blocați în tipare?! Să ne rugăm la Dumnezeu să facă lucrurile mai simple pentru copii noștri? Sau să abordăm serios și deschis tema vieții și a fericirii, pentru ca să învățăm împreună cu ei, cei mai tineri, că se poate trece prin și peste dificultăți, cu mintea întreagă, cu sufletul curat și cu încrederea de sine la locul ei.

Personal optez pentru a doua variantă

iar argumentul cel mai solid pe care îl invoc este acela că se poate trăi frumos și în armonie de la o vârstă cât mai tânără. Mereu mă gândesc cum ar fi fost dacă aș fi aflat despre dezvoltarea personală, despre coaching măcar cu 10 – 15 ani mai devreme… Cred cu putere că tinerii pot să fructifice cel mai bine propria lor viață, numai cu condiția de a fi conștienți de propria lor valoare, de a ști cum să se cunoască, accepte și cum să aibă încredere în ei înșiși, de a dori să trăiască o viață cu sens, trăind în armonie cu sinele și cu toate generațiile care îi înconjoară. Cred cu putere că e datoria noastră de părinți, profesori, prieteni, coach, traineri, bloggeri, jurnaliști, oameni de cultură, etc. să contribuim la educația pentru fericire ( a noastră personală mai întâi și apoi a celorlalți) și asta cât mai repede!

Imaginați-vă

numai câte minute de revoltă, câte ore de întrebări chinuitoare despre rostul lor pe lume, câte zile scăldate în lacrimi de frustrare ale tinerilor, ar fi scutite astfel… Imaginați-vă cum vor porni în viață acești tineri: frumoși, luminoși, puternici pentru că în loc de teamă și neîncrederea în oameni, vor fi învățat să pună un preț onest pe cunoaștere, pe lumină, pe împlinire! Imaginați-vă cum ar fi să contribuiți și voi la această realizare…

Vorbind despre succes

Din toate părțile se pune presiune socială pe noi să fim oameni de succes. Atât de mult și de tare ne presează totul (inclusiv noi pe noi înșine), atât de fără busolă am ajuns să navigăm în chestia asta aiuritoare…încât plătim deja un tribut de viață și de sănătate, prea mare.

Ce este dincolo?

Vă semnalez aici un articol pe această temă – Dincolo de succes – oamenii obosiți, cu dorința de a vă pune voi pe voi pe gânduri…astfel încât să vă faceți timp și pentru a trăi, nu numai pentru a munci!

Vă doresc o sâmbătă frumoasă tuturor!

 

 

 

Povestea întrebărilor

Sursa: internet

A fost odată ca niciodată într-un cătun mic de câmpie o familie de meşteşugari. Familia era compusă din mamă, tată şi trei băieţi harnici şi descurcăreţi. Ca un făcut, femeia care se apropia de şaizeci de ani, rămase din nou însărcinată.

Bărbatul se gândea că este prea bătrân pentru a mai suporta gălăgia unui copil mic, femeia avea îndoieli, se temea că este prea bătrână pentru a putea îngriji cum trebuie de copilaş, însă cei trei băieţi erau convinşi că fiinţa trebuie să se nască, era un dar de la Dumnezeu. Aşa veni pe lume al patrulea băiat, un copil frumos şi sănătos, care în scurt timp deveni centrul lumii lor.

Cu toţii erau topiţi după cel mic, iar toate temerile lor se dovediră a fi nefondate, căci băiatul era cuminte şi liniştit.

Timpul crescu, copilul crescu, iar bătrânii deveniră şi mai bătrâni. Aşa cum promiseseră, fraţii aveau grijă de el cu dragoste. Şi uite aşa viaţa era foarte simplă şi clară pentru mezinul meşteşugarului, se trezea dimineaţa, mânca mâncarea gătită de bătrâna lui mama, se ţinea după fraţii săi în atelier, seara sporovăia cu tatăl său şi apoi urma o altă zi la fel cu cea dinainte. Crescând printre atâţia oameni mari, uneori băieţelul nu ştia ce să facă. Atunci când avea câte o întrebare mergea la părinţii săi, fie la fraţi şi afla răspunsul. Astfel viaţa lui era cât se poate de lină şi deloc surprinzătoare.

Când tatăl său muri, copilul suferi enorm dar cel puţin o mai avea pe mama. Când şi aceasta muri băiatul plânse trei zile încheiate, dar cel puţin îi mai avea pe fraţii lui. Însă pe măsură ce timpul trecea fiecare frate îşi făcu un rost, o familie, iar într-o bună zi, copilul devenit tânăr fecior, rămase singur în casa părintească. La început viaţa continuă ca şi până atunci. Însă la câtva timp îi veni în minte o întrebare, la care nu avea cine să îi mai răspundă.

fierarFraţii săi locuiau foarte departe, aşa că tânărul se decise să caute pe cineva să îl ajute cu un răspuns. Merse în sat, se opri la prima poartă deschisă şi intră. Fierarul era un om înţelegător şi la întrebarea tânărului Cum pot sa transport apa la câmp să ud ce am plantat? fierarul spuse: Simplu. Iei nişte tablă, construieşti un rezervor îl duci la câmp şi gata.

Tânărul mulţumi recunoscător fierarului şi porni grăbit spre casă. Odată ajuns adună mai multe bucăţi de tablă şi încercă să le lipească între ele, dar oricat s-a străduit n-a putut să facă rezervorul. Convins de faptul că sfatul primit de la fierar nu era bun, băiatul plecă din nou în sat, să întrebe pe altcineva.

dogarDe data aceasta găsi deschisă poarta unui fabricant de vinuri. Omul fu şi el amabil cu tânărul aflat în cautare de soluţii şi îi răspunse : Simplu. Faci un butoi mare pe care îl umpli cu apă, îl duci în câmp şi gata. De data asta tânărul fu mulţumit peste măsură să afle că problema lui avea o solutie atat de simplă. Cât de greu putea fi să facă un butoi?!

Ajuns acasâ adună toate şipcile pe care le găsi în bătătură şi se puse pe construit butoiul. Dar cu toată silinţa lui, apa se scurgea printre crăpăturile butoiului meşterit de el. În scurt timp tânărul înţelese că nu are cum să ducă apa astfel şi se dădu bătut.

Ce om rău şi fabricantul de vinuri, la fel ca şi fierarul, şi-au bătut joc de mine! Trist şi supărat tânărul se trânti la poartă.

Cum statea el acolo, trecu un cerşetor bătrân care văzându-l atât de amărât îl întrebă ce necaz are. Tânărul îi povesti năduful lui iar bătrânul râse cu poftă: Păi de ce te legi la cap fără să te doară? Nu trebuie să duci tu apa la câmp, apa ţi-o dă Dumnezeu când crede el de cuviinţă, prin ploaie. Tu nu trebuie decât să aduni recolta. Auzind acestea tânărul se lumină la faţă.

Asta era! El nu avea o problemă de aceea nici cei pe care îi întrebase nu îi putuseră da un răspuns bun. Tot ce avea de facut era să aştepte ploaia.

Eliberat de grijile lui tânărul putu să îşi îndrepte atenţia către alte lucruri. Începu să privească relaxat câmpul şi oamenii. Când îl văzu pe fierar trecând pe drum cu un rezervor plin cu apă ducându-se la câmp, îl pufni râsul. Ce netod! Cum munceşte ca prostul când ar putea să aştepte binecuvântata ploaie. Şi când îl văzu şi pe fabricantul de vinuri cu un butoi uriaş cu apă, în drum spre vie, râse şi mai tare. Uite aşa vara trecu, cu secetă mare şi cu ploi sărace, de nici măcar praful de pe drum nu se udă bine. Nu-i de mirare că în acea toamnă recolta tânărului fuse cea mai sărăcăcioasă.

Ei, când trecu pe drum fierarul cu căruţa plină de roade, tânărul îl bombăni amarnic. Iar pe mesterul de vinuri îl alungă de la poartă, când veni să îi dea o sticlă de vin, mulţumit de recolta sa cea bună. Iar pe bătrânul răpciugos care îl sfătuise să aştepte ploaia, nici măcar nu-l văzu, nu-l auzi când veni la el să ceară un codru de pâine.

Veni o iarnă lungă şi plină de lipsuri, în care băiatul avu timp destul să cugete. Când frigul îl alunga din casă, se înfăşura într-o manta şi trebăluia prin curte. Astfel, tot gândindu-se la ceea ce se petrecuse peste vară, îi veni iar întrebarea cum să ducă el apa la câmp? Văzu o găleată în şopron şi gândi că asta e rezolvarea, însă găleata era prea mică. Măcar de era una uriaşă…Şi la ce bun, că dacă era uriaşă oricum nu încăpea în căruţă! Şi tot privind la găleată şi la căruţă, la căruţă şi la găleată, îi veni ceva în minte.

Aduse iute toată tabla din care încercase să facă rezervorul şi căptuşi cu ea căruţa. Of uite cum curge apa pe la încheieturile tablei, de parcă e un butoi crăpat. Butoi?! Stai că am în şopron un fel de …butoi, gândi el. Aduse toate şipcile, le bătu în cuie şi astupă locurile unde tabla nu se putea ajunge cu cealaltă bucată de tablă. Acum căruţa lui era un fel de găleată uriaşă cu care putea duce apă la câmp.

De cum dădu firul ierbii, băiatul încercă cu nerăbdare căruţa-căldare, care deşi era foarte urâtă, se dovedi a fi de mare ajutor.

În acel an şi recolta lui a fost bogată iar tânărul era bucuros că a găsit singur răspunsul la întrebarea lui chinuitoare.

După toate isprăvile a înţeles că putea să caute sfaturi, dar soluţia trebuia să fie a lui, pentru că problema era a lui. Aşa a înţeles că fierarul, fabricantul de vinuri şi cerşetorul, i-au vrut binele şi i-au oferit metoda lor, dar care nu avea cum să fie potrivită pentru el.

MORALA: Întreabă-te şi caută-ţi propriile răspunsuri. Va merita toată osteneala!

Cum îţi clădeşti încrederea?

invingatorCu grijă! Chiar dacă sună ca în bancurile seci, este cel mai adecvat răspuns. Chestiunea încrederii în propriile forţe apare în minte sub diferite forme: cum să reuşesc asta, cum arată un om care are încredere în el, ce spune ce face, cum să îmi menţin încrederea, ce să fac ca să-l domin pe oponentul meu? Pentru mulţi oameni devin chinuitoare toate aceste întrebări, atâta timp cât se concentrează pe problema în sine – lipsa de încredere (şi de rezultate) şi nu pe rezolvarea ei.

Concret

Într-o asemena situaţie, în care lăsăm mintea să cantoneze în ceaţa îngrijorării, gândurile gravitează constant împrejurul ideii de lipsă de încredere în sine. Cu alte cuvinte mintea este ocupată tot timpul cu asta, cu gânduri care nu ajută, deoarece întreţin starea de demotivare şi drept urmare firească acţiunile (rezultatele lor de fapt) rămân mediocre. Cum ar putea să conducă la succes o gândire mediocră?! Întrebarea este retorică, evident. Mai mult decât atât continuă dialogul interior cu îndemnuri de genul: Trebuie să fac ceva cu chestia asta, ar fi cazul să…, iar n-am fost în stare să fac … Exprimările de acest gen chiar dacă nu par să fie negative, au un efect rapid de creştere a nemulţumirii.

Cine face toate astea?

Atâta timp cât nu vei da cu onestitate răspunsul la această întrebare, nu vei deschide calea către schimbarea în bine. Dacă eşti într-o asemena dilemă (aparentă) de a fi preocupat de creşterea încrederii dar de a ajunge totuşi să (îţi) faci mai rău înseamnă că a venit timpul.

Este momentul să

te cunoşti, să îţi acorzi atenţie în mod conştient pentru a descoperi cine eşti, ce ştii să faci bine, ce îţi place cel mai mult dintre toate activităţile tale, din ce ai putea să îţi faci o carieră sau măcar să începi, ce vrei de fapt de la tine şi de la viaţa ta. Pentru fiecare om răspunsurile diferă, în funcţie de vârstă, de mediul în care trăieşte şi care îl condiţionează social.

În concluzie

Încrederea este o lucrare care se pregăteşte prin stabilirea unor obiective. Cum ştim dacă le-am atins? Păi le atribuim nişte indicatori de măsurare adică rezultate. Buun…Continuăm să lucrăm la fundaţie, ne propunem alte rezultate şi muncim ca să le obţinem. Apoi ne clădim încrederea cu fiecare reuşită, o facem să crească prin repetare, o consolidăm cu fiecare acţiune finalizată cu succes. Treptat încrederea în sine devine o resursă esenţială de sprijin. Şi nu doar pentru persoana în cauză cât şi pentru cei apropiaţi.

Cum aşa?

Vă invit pe voi să continuaţi această idee ……………………………………………………..

 

Ne trebuie valori!

isSimţim cu toţii că peste tot au apărut non valorile. Asta ne împovărează şi ne face să trăim urât. Ce sunt valorile personale am tot vorbit la Porţia de Coaching şi pe blog, cum le putem accesa e o altă discuţie, pe care fiţi siguri o voi continua. Vreau să vedeţi însă o altă perspectivă, care vine din partea unui om care studiază şi predă etica aplicată.

Definiţii

De la Wikipedia enciclopedia liberă aflam iute că: Etica (din greacă ἦθος ēthos = datină, obicei) este una din principalele ramuri ale filosofiei și poate fi numită știința realității morale; ea se ocupă cu cercetarea problemelor de ordin moral, încercând să livreze răspunsuri la întrebări precum: ce este binele/răul? cum trebuie să ne comportăm? 

Tot de acolo vedem că: Etica aplicată este formată dintr-un mănunchi de discipline care încearcă să analizeze filosofic situații, dileme din lumea reală.Un rol central în etica aplicată îl joacă argumentarea bazată pe cazuri. Țelul urmărit este cel al identificării convergențelor, în cazuri determinate, dintre analizele făcute din perspectiva unor teorii etice diferite.

Argument

Necesitatea unei „injecţíi” de valori în societatea contemporană, în lumea socială, politică, financiară, în educaţie, în sănătate, oriunde în lumea largă este o certitudine pentru mulţi dintre noi.

Iată ce are de spus un profesor universitar despre aceste lucruri, în emisiunea Garantat 100% cu Julien Săvulescu, profesor de etică aplicată şi directorul centrului de etică aplicată de la Oxford. Daţi un click mai jos.

Întrebare

Voi ce părere aveţi?

Cum reacţionăm la întrebări?

inimi-albastre3.pngpuzzleMajoritatea oamenilor au un sentiment de disconfort atunci când li se pun întrebări. În multe cazuri este posibil să fie îndreptăţiţi să se irite şi să dezvolte un comportament defensiv ca urmare a interogatoriului la care sunt supuşi. Sau mai bine spus din cauza stilului de a li se pune întrebările, care le dă senzaţia de interogare. În multe cazuri însă poate fi şi o sensibilitate exagerată. Spun asta pentru că întrebările au rostul lor esenţial în viaţa noastră. Dacă sunt bine alese, corect formulate şi adresate la momentul oportun, pot fi de mare ajutor, pentru că provoacă răspunsuri şi uneori schimbări extraordinare. Vă explic imediat ce şi cum.

Să luăm ca exemplu o relaţie (de prietenie, de familie, profesională, nu contează) şi contextul ei mai larg. În timpul în care interacţionează cei doi sau mai mulţi actori implicaţi în relaţie, oamenii discută între ei. Au zilnic nevoie să afle lucruri unii despre alţii (să-şi completeze puzzle-ul) dar şi să transmită mesaje unii altora. Aceste două procese (de a cere informaţii şi de a transmite mesaje) au loc în viaţa oricui, se întâmplă aproape simultan şi atât de firesc încât ne-am obişnuit să le considerăm deloc importante. Din acet motiv le acordăm prea puţină atenţie şi am devenit uşor uşor inadaptaţi la a înţelege, stabili, menţine, îmbunătăţi, respecta o relaţie. Consider că din acest punct de vedere suntem în pericol! Am devenit intoleranţi.

Atunci când un mesaj nu trece limpede de la vorbitor la ascultător, apare nevoia de clarificare. Aşa îşi face apariţia prima întrebare dintr-o conversaţie. După care în funcţie de răspunsul primit, ascultătorul poate continua cu alte întrebări, pentru a afla tot ce are nevoie sau pentru a-şi clarifica foarte bine informaţia pe care a primit-o. Îşi întregeşte imaginea celor auzite, aşa cum se pun piesele într-un puzzle, pentru a compune imaginea de ansamblu. Când  se schimbă rolurile, celălalt vorbeşte şi primul ascultă, procesele sunt aceleaşi. Ceea ce este absolut normal.

Mai departe logica e simplă: întrebările au rol de clarificare şi atâta timp cât sunt adresate cu bun simţ, sunt formulate corect nu avem motive să reacţionăm negativ. E timpul să ne educăm în acest sens, să avem mai multă răbdare să ascultăm înainte de a vorbi, să înţelegem înainte de a reacţiona, să învăţăm ce întrebări se pun şi ce cuvinte se folosesc, astfel încât rezultatul convorbirii să fie pozitiv şi mulţumitor pentru cei implicaţi.

Afirm cu convingere că modul în care reacţionăm la întrebări, ne afectează relaţiile. Un alt factor la fel de important este felul în care ascultăm şi comunicăm. Comunicarea face parte din aşa numitele aptitudini sociale (soft skills) şi este o artă pe care o putem învăţa cu toţii, dacă vrem să avem relaţii excelente. Dacă nu…continuăm să rămânem în pericol!

Primăvară la Porţia de Coaching

inimi-albastre1.pngAtelierul din luna martie al Porţiei de Coaching, este dedicat influenţelor pe care le simţim, le permitem şi le manifestăm la rândul nostru asupra altora. Trăim într-o lume a interferenţelor de toate felurile, în care fiecare dintre noi suntem pe rând fie popicele fie bila de bowling, şi ne influenţăm unii pe ceilalţi, rotindu-ne când într-un sens când în altul, într-un carusel de senzaţii şi implicaţii. Însă cu puţin efort lucrurile se pot relaxa, dacă învăţăm să înţelegem ce ne ajută şi ce ne complică viaţa, pentru a ne armoniza cu propriile dorinţe şi interese.

De ce cred eu că e potrivită abordarea acestei tematici? Pentru că viaţa de zi cu zi, înseamnă relaţionarea cu alţi oameni, proces în care este esenţială o comunicare de calitate iar stările emoţionale pe care le avem,  stimulează sau inhibă comunicarea. Dacă la asta adăugăm necunoaşterea regulilor simple sau ignorarea importanţei comunicării pentru calitatea vieţii profesionale şi personale, avem o imagine de ansamblu prăfuită, ca să nu spun perimată şi periculoasă. Şi cum vine primăvara, natura se înnoieşte, gospodarii primenesc câmpurile şi gospodinele primenesc gospodăriile, e timpul şi pentru noi să facem lumină în felul în care relaţionăm.

Ca de obicei vă propun lucruri aparent simple dar pe care dacă veţi alege să le duceţi dincolo de simpla informaţie auzită la atelier, veţi avea beneficii. În primul rând veţi înţelege mai uşor ce ce întâmplă şi apoi pornind de la asta puteţi construi pe teren cunoscut. Vi se pare puţin? Mie nu. Articole pregătitoare găşiţi aici şi aici, daţi câte un click şi intraţi în poveste. La următorul articol vă anunţ data, ora şi locul unde vom vorbi despre influenţe. Până atunci vă doresc mult soare!

De data asta şi în imagini

inimi-albastre1.pngPoate vă amintiţí faptul că în luna ianuarie am susţinut atelierul Porţia de Coaching cu titlul Tot ce e mai bun în tine! despre valori şi obiective. Am vrut neapărat să deschid anul cu acest subiect, ca să transmit celor care au nevoie, energie şi impuls pentru a acţiona, în direcţia propriei împliniri.

Aceeaşi temă am abordat-o într-o formă mai redusă, din cauza timpului de vorbire alocat, la întâlnirea Coaching Support Group din 23 ianurie 2014. Articolul despre eveniment este disponibil aici. Deşi iniţial am dat şi link-ul către filmuleţ revin asupra acestei decizii, pentru a respecta dorinţa unora dintre participanţi.

Până una alta nu uitaţi că mâine servim împreună o altă porţie de coaching, despre Temperament, Comportament, Comunicare. Detaliile pentru mâine sunt aici pe blog.

Barca fără vâsle

ocean_sigla-RT.pngDe ce nu comunic la fel de uşor cu toată lumea? De ce cu anumiţi oameni nu pot comunica deloc? Sunt întrebări care în urmă cu mulţi ani, îmi apăreau frecvent în minte, după ce repurtam eşecuri în încercările mele de a comunica, nu doar de a face schimb de vorbe, cu anumiţi oameni. Mi se mai întâmplă şi acum. Probabil că de aici deriva problema mea de atunci, din dorinţa (care am descoperit ulterior că este o necesitate umană, ştiţi voi de la Abraham Maslow citire) de a comunica cu semenii. Sunt convinsă că şi voi vă confruntaţi cu întrebările astea. Tema este actuală şi complexă, datorită dinamicii şi complexităţii vieţii noastre. De aceea merită în opinia mea, să ţină afişul la următoarea Porţie de Coaching. Argumentul meu de bază este că: în lumea în care trăim comunicarea este liantul oricărei relaţii – de familie, de muncă, de prietenie, de parteneriat, etc.

Întâmplător (sau nu) am participat la multe cursuri de comunicare, fiind o cerinţă de serviciu pe care am îndeplinit-o în mod ordonat, disciplinat. După primele două, s-a transformat într-o plăcere ba chiar o pasiune, asta după ce am înţeles că, prin intermediul acelor instruiri, specializări şi perfecţionări, am avut acces în culisele spectacolului numit comunicare ( dar şi dezvoltare personală). Credeţi sau nu, există o întreagă lume de studiu, înţelegere şi practică în spatele cortinei, care face posibilă pentru fiecare dintre noi premiera spectacolului : Arta de a comunica „uşor” cu toată lumea.

Redau un citat dintr-un articol descoperit astăzi : „O conversaţie bine structurată şi matură se distinge prin complexitatea şi bogăţia ei. Ea integrează toată fiinţa umană, cu calităţile şi carenţele personale, cu deprinderile bune sau rele ale fiecărui individ. Astfel, pentru o analiză serioasă a modului în care reuşim să dialogăm cu cineva, trebuie să ţinem cont în primul rând de temperamentul şi caracterul nostru, precum şi de cele ale interlocutorului. În felul acesta vom putea constata că întâlnim persoane care se înţeleg de la prima privire, dar şi situaţii în care unii nu pot găsi un climat propice unui dialog deschis şi sincer nici după luni de cunoaştere.”

Am ridicat puţin cortina ca să priviţi în spatele „banalei” conversaţii. Acum probabil că înţelegeţi mai multe despre de ce-urile comunicării. Nu e simplu dar nici complicat. Aş zice că e normal şi merită tot efortul, pentru că fără comunicare ne izolăm, rămânem într-o barcă fără vâsle, în mijlocului unui ocean informaţional şi relaţional. Pentru că asta e viaţa noastră de acum, fie că ne place să o recunoştem sau nu!

Şi când spun comunicare mă refer la mult mai mult decât un schimb de vorbe…

 

Comunicarea între şabloane şi generalităţi

nodDe câte ori aţi asistat sau aţi fost implicaţi în conversaţii de genul acesta, care se gâtuie între şabloane şi generalităţi? Eu personal de multe ori şi recunosc faptul că aproape întotdeauna am rămas cu o insatisfacţie. De ce? Pentru că simt lipsa elementului uman, e emoţiilor, a autenticităţii, uneori chiar şi a conţinutului. Rămân doar nişte cuvinte chioare, fără înţeles. Ori pentru mine tocmai aici e toată frumuseşea unei conversaţii, partea în care apare omenescul, naturaleţea fiecăruia şi care face legătura dintre cei doi. Cred că liantul unei relaţii, de orice fel ar fi ea este comunicarea, care e vie numai dacă este reală. Ei, asta se aplică de la caz la caz, veţi spune; aveţi dreptate, şi totuşi…

Ştiu că nu e la fel de simplu pentru toată lumea să se deschidă în timpul unui dialog, că sunt necesare multe elemente de siguranţă chiar şi atunci când oamenii se cunosc bine, darămite când sunt abia la stadiul de cunoştinţe… Spun din experienţă proprie că uneori pot trece ani cu nemiluita şi să rămâi ferm convins că nu poţi să te înţelegi cu o persoană, tocmai din acest motiv. Pentru că refuză, sau nu poate, sau îi este teamă să spună în cuvinte, ceea ce simte. Pentru că uneori nu ştie cum să comunice, dar pentru că nu abordează acest lucru deschis, celălalt habar nu are cu ce se confruntă primul. Şi fie muţeşte, nu mai comunică deloc, fie face abuz de cuvinte, o dă pe şabloane şi generalizări, ca să fie în siguranţă. Lucru care în final tot la  sugrumarea comunicării duce. La urma urmei nu te implici cu nimic atunci când dai o replică de genul : Se spune că…. în loc de Părerea mea este … Cred că aici e problema, o lipsă de asumare a opiniei personale, pe care oricum o avem, fie că o verbalizăm spre exterior fie că nu. Şi uite aşa se duc naibii relaţiile interpersonale şi încrederea. Din lipsa de comunicare autentică.

Hai să dau un mic exemplu ca să fiu mai clară. Cum vi se pare următoarea convorbire?

„- Ce părere ai despre subiectul …? – În general acest lucru este abordat superficial aşa că majoritatea oamenilor îl interpretează aşa….  – Bine dar totuşi cum îl percepi tu?  – Hm…nu-mi place.   – De ce?  – Pur şi simplu nu îmi place; nu ştiu de ce; nici usturoiul nu-mi place… – Mda,…răspuns tipic…ce să zic!”

Am redat un fragment dintr-o discuţie reală în care primul interlocutor domnul X este interesat de opinia celui de-al doilea, domnul Y, despre o anumită temă (am pus puncte puncte pentru că nu e relevantă în contextul acestui articol). Primul răspuns al lui Y e o generalitate, un răspuns din statistici, nicidecum unul despre opinia sa, pe care i-a cerut-o X. Care insistă să afle ce crede interlocutorul său şi primeşte un răspuns clar de închidere. Ca încheiere bagă şi X un şablon, sau poate tot o generalizare (tipic pentru categoria….de oameni din care şi tu Y faci parte).

Oare de ce ambii parteneri ai conversaţiei s-au simţit nemulţumiţi şi au abandonat convorbirea?! Şi cum ajută şabloanele verbale,  referirea la opinii general valabile comunicarea dintre două fiinţe vii, care de fapt vor să relaţioneze?! Părerea voastră este folositoare pentru mine şi vă ia un singur minut să o lăsaţi în comentarii, mai jos. Vom pregăti astfel împreună o nouă porţie de coaching, despre comunicare.